Încă o dată de la capăt. O nouă căsuță, o nouă grădinuță. Între noi fie vorba nu știu cum am trăit o viață fără grădini. Acum nu mai pot fără. O grădină îți poate salva viața. Poate să te umple de sens, de conținut, de reziliență, de euforie, de flori. O grădină poate să te treacă dintr-o casă în alta, dintr-un plan existențial în următorul. Nu se poate fără. Încă simt dragul meu în fața trandafirilor proaspăt sosiți. Aici și acum. Mărunței, plini de posibilități, doar frunze

Pregătesc micul dejun. Roșiile au codițe și trag adânc în piept aroma de roșu copt în soare, rumenit frumos între vreji și întinderi nesfârșite. O parte a creierului meu știe că astea sunt roșii de seră, dar pur și simplu aleg să neglijez această informație neesențială. Închid ochii. Sunt în grădină, în Tomnatic, satul copilăriei mele, locul unde am mâncat mereu cele mai bune roșii din tot universul. Sunt în mijloc de lume și respir cu poftă lumea. Lumea întreagă întipărită î

Le clădesc pe toate în sus și în jos, afară și înăuntru. Să mă duc în grădină, să lucrez ceva pe acolo, de la smulgerea buruienilor cu spini ucigași contra cărora trebuie să te echipezi cu mănuși groase de cuptor, până la admirarea senină a rozului gingaș din Japonica mea, să pun rufele la uscat, să mă uit la cer, la cireșul înflorit, să ascult păsărelele ciripind de-ale lor. Să nu mă plicitisesc nici o secundă, cufundată cu totul în curgerea naturii. Să mă întorc în casă, să

“Și acum ce facem? Cum putem împăca faptul de a trăi deopotrivă în cele mai bune vremuri și în cele mai rele? Unde găsim o busolă pentru a naviga într-o lume pentru care nu avem nici o hartă? Există vreo voce a înțelepciunii care să înlocuiască absurditatea turbată, să ne aline sentimentele chinuitoare de insecuritate și să ne dea o fărâmă de speranță? Răspunsul la complexitatea covârșitoare nu este o și mai mare complexitate, ci simplitatea reconfortantă.” (Alan Cohen, “Tao