Fericit fără motiv

O carte bună, am decis rapid pe la pagina 40. Nu extraordinară, dar bună. Găsești niscaiva idei bune prin ea. Poți să te mai dezvolți nițel, am concluzionat destul de mulțumită.

Tocmai îmi administram niște endorfine simpatice bătându-mă entuziasmată pe umăr și felicitându-mă pentru propria mea stare de fericire fără motiv, când am scăpat biata carte în apă. Sărăcuța, s-a cam smotocit. Ce să-i faci, fericiții planetei sunt cam nepăsători.

“Fericirea pe care o am nu mi-a fost dată de lume, așadar lumea nu mi-o poate lua.”

Bine zis, nu pot să contest. Frumos și înălțător. De multe ori mi se întâmplă chiar așa, m-am născut fericită, recunosc. Dar și când vine lumea și îți trage una cu buzduganul în moalele capului, mare tărie și curaj îți trebuie să te ridici și să fii iar fericit, pentru că așa ai ales tu. Să lași izvorul viu din tine să susure la nesfârșit la deal și la vale nu e o chestie ușoară, nu e pentru oricine. Sisif și Hercule laolaltă, ba încă în plus.

„Care considerați că este lucrul cel mai important în viață pentru a fi cu adevărat fericit fără motiv?”

M-am gândit un pic la întrebarea asta. Cum ziceam, m-am născut fericită. Singurul lucru care mi se pare mie foarte important pentru a-mi putea menține starea aceasta de bucurie e să mă lase universul în pace. Nu cred că asta era intenția autorilor. Ei dau o mulțime de exemple de oameni care au fost trântiți la pământ, au trecut nițel și prin valea cu umbre și întuneric, dar au reușit să găsească un drum alternativ spre fericire. Fericirea a venit dinăuntrul lor,  a răsărit ca o floare-umbrelă de aur curat, de zeci de carate. În ciuda a toate.

Hm, adică să devii una cu universul, să lași totul să curgă. Dacă-i rău, e rău, ca să fie spre un bine de care n-ai încă cunoștință, dacă-i bine și mai bine. Că simți că e bine. Încerc, încă încerc. Uneori reușesc. Dar evident, prefer partea cu binele. Nu doresc să-mi dovedesc puterile curgând lin cu lupii și dinozaurii și furtunile. Mă simt mai în elementul meu cu buburuzele și soarele și apele albastre.

„Nu luați de bun tot ce vă trece prin cap.”

Ăsta e un sfat genial. Absolut corect. De câte ori nu am făcut din țânțar armăsar?! De câte ori nu m-am bălăcit de aiurea în drame născocite de propria-mi minte?! Fără număr, fără număr. Drama Queen in action. Eu și copiii de la grădiniță. Recunosc cinstit. Acum mă descurc mai bine cu asta. Îmi repet întruna:” Nu e despre tine, nu e despre tine.” Și cumva scurtez bălăcăreala în gânduri negative și plâns de milă la câteva minute nu la zile întregi. Așa că mă declar mulțumită de mine însămi. Tot în spiritul fericirii fără motiv.

“Prin fericire înțeleg acel sentiment profund de bine ce izvorăște dintr-o minte cu adevărat sănătoasă. Nu este o senzație de plăcere, o emoție trecătoare sau o simplă bună dispoziție, ci starea cea mai bună a existenței.”

Cine nu și-ar dori o minte sănătoasă?! Fără vini, fără regrete. Fără bucle mentale nocive sădite de moși și strămoși. Fără păcate ancestrale și personale. Eu una tare mi-o doresc. Am mai însănătoșit-o pe parcursul a zeci de ani, încă o tratez, încă o vindec, încă o curăț. Treabă de ocnaș, zău așa! Dar progresez, ca melcul, dar cine stă să mă critice?! Propria mea minte?! Vă dați seama ce muncă e asta? Zeci de vini ale înaintașilor, toate plantate în capul meu?! Plus toate prostiile făcute de subsemnata în tot atâția zeci de ani. Nu se termină niciodată. Poi și atunci când să mai fii fericit?!

Tot ce pot să spun e că se poate și fără o minte complet sănătoasă. Că cine o are?! Mie mi-e profund bine și când ridic capul spre cerul albastru de-nu-mă-uita. Spre albastrul incredibil al mării grecești. Când îmi văd floricelele din grădinuța japoneză. Există speranță. Întotdeauna.

„Am fost învățați să credem că fericirea este ceva în căutarea căreia trebuie să pornim. Așadar, asemenea unui câine care aleargă după un băț, și noi, oamenii, alergăm după fericire, înfășcând tot ceea ce credem că ne va aduce această stare.”

Și eu alerg, mda, oameni suntem. Mai vreau aia, mai vreau ailaltă. Bățul meu zboară ba spre o nouă călătorie, ba spre o carte pe care nu o am, ba spre o întâlnire din viitor cu oameni dragi. Mai fac greșeala de a aștepta weekendul, ah, ce bine o să fie în weekendul meu de trei zile de fiecare săptămână. Mult mai bine decât în timpul zilelor de muncă. Și ce să vezi, chiar este!

Dar carpe diem e mult mai bun! Of course. Că de ce să pierd patru zile în drum spre weekend?! Așa că încerc cu adevărat să fiu fericită și în timpul zecilor de ore de muncă și chiar sunt. Când un copilaș își țuguie buzele să îi dau un pupic, când un altul îmi zâmbește cu toată fața lui mică și aleargă în brațele mele, când reușesc să le dăruiesc fericire, fericirea vine înapoi la mine, drăguță și nepieptănată, o fericire ciufulită ca un căpșor de copil în somn, nevinovat ca o piersicuță în soare.

Așa că fericirea e un amestec delicios de băț aruncat spre soare și carpe diem. Alergăm cu limba scoasă după ea și o gustăm zilnic, dacă vrem, presărată în momentele dulci ale vieții. O lumină transparentă pe drumul dimineții, un râs de prunc frumos, o floare în vază, o cafea aromată, nu prea fierbinte, o picătură de ploaie care îți cade răcoroasă și transparentă pe buze. O îmbrățișare, un dor. Un vis, un somn de după-amiază.

„Cine este bogat? Acela care se mulțumește cu ceea ce are.”

Mă mulțumesc cu ce am, dar și vreau mai mult. Cum altfel?! Sunt super mulțumită cu micuța căsuță cochetă, cu grădina mea atât de faină (nu iarna, să ne înțelegem!), chiar și cu vara englezească care nu e chiar vară, cu glicina care curge peste noi, mov și parfumat, de două ori pe an. Dar vreau mereu mai mult.

Mi-ar plăcea o casă în Spania. O călătorie în fiecare lună. Zeci de cărți noi pe care nu aș avea timp să le citesc. Poate un parfum nou. Și așa mai departe. Lista dorințelor mele e nesfârșită. Dar nu mă face nefericită. Ci doar fericită. Numai ideea că mai sunt atâtea lucruri pe care mi le doresc mă aduce pur și simplu la extaz. Indiferent dacă o să le am sau nu. Îmi place să mi le doresc. Face parte din fericirea mea de acum. E bucurie și gata. Bucuria tuturor posibilităților larg deschise în fața mea. De parcă aș avea tot 20 de ani și nu am gustat încă aproape nimic din dulceața de trandafiri a lumii.

Și tare-mi place dulceața de trandafiri. M-a învățat cineva să o fac. Să o gust pe îndelete.

Și de atunci o tot gust.

Aș putea să spun că sunt una dintre cele mai fericite persoane pe care le cunosc. Fără motiv, că nu mi-au trebuit niciodată.

Buburuzisme 15

Mergem alene prin Trastevere, tocmai ne-am îmbuibat ca împărații romani, ah și oh, ce bun a fost! Absolut toate tavernele banale de aici nu sunt deloc banale.

Cri (analizându-și străfundurile stomacului): - Hm, ce ciudat. Parcă n-am mâncat de trei zile.

Li (fericită, atâta aștepta): - Așa te vreau, Cristinelule! Începi să te obișnuiești! Vezi coada aia?! Hai la ea! Au niște chestii faine acolo! Că doar nu degeaba e coadă. Știu oamenii ce știu!

Cri (lăsându-se în voia nevestii, că așa e mai înțelept): - Da, da, hai, nu cumva să nu gustăm vreo delicatesă! Ferească sfântu’! Oricum, deja am început să-mi fac cruci când văd mâncare. Hm. Încă nu funcționează totuși.

Ale (gânditor de numa’): - Nu știu de ce biroul meu se lasă într-o parte. Poate nu e bine centrat. Îmi trebuie un boloboc.

Cristinel (suav): - Poate apeși mouse-ul cu mâna grea.

Alex: - Mâna mea e grea și strâmbă ditamai biroul?!

Cri:  - Pardon, poate apeși cu tulpinița de mușețel.

Cri (lovit de entuziasm): - Ghici ce film pun, Lili!

Li (sceptică): - Sper că nu ăla cu Moș Crăciun de aseară.

Ale (mustăcind): - Poate o uitat deja că l-ați văzut aseară.

Lilike (terminată de maratonul culinar pe meleagurile străineze): - Deja am viziuni artistice de ce bine o să-mi fie când n-o să mai mănânc deloc, da’ deloc! Post negru, curat, murdar!

Cri (privind în zarea ruinelor romane): - Da, și eu simt același lucru. Ce bine o să fie cândva!

Ghid de călătorie

Parcă niciodată nu am cunoscut dreapta măsură până acum. Nu că acum m-aș califica pentru vreun podium. Mereu am căzut dintr-o extremă în alta. Alternând între șoricel fricos și dragon în zbor. Niciodată simultan, mereu pe rând. Ca și cum o exagerare nu putea conduce decât la cealaltă exagerare. Uneori ascunzându-mă pe după ziduri, micuță și gri, având grijă să nu mă vadă nimeni. Propria-mi mamă abia reușind să mă distingă printre faldurile cenușii care mă învăluiau de sus până jos. Crezând cu maximă convingere că fiica ei e modestă și tăcută, sensibilă până la lacrimi, exagerată în gingășia ei. Toată copilăria și adolescența am fost așa. Cerșind atenția și iubirea, cumințenia pământului.

Visătoare, nesigură, aproape fără nici un pic din aplombul caracteristic familiei. Delicat numit așa. În realitate era vorba de o lăudăroșenie ce simula încrederea în sine dusă până la maximul capacității de suportare a celorlalți. Tatăl meu putea face orice, o afirma glorios în orice clipă. Și o și făcea. Fratele meu la fel. Mai puțin cu făcutul. Dar el era încă foarte tânăr. Mai târziu, în anii maturității lui a început să semene cu tata. Cum și eu am făcut-o.  

În cele din urmă am schimbat clasa a treia, unde călătoream, cu clasa I. Vagonul de lux.

Multă vreme am crezut că sunt perfectă, minunată, cea mai cea dintre toți și toate. Sânge regal, eu și numai eu. Gata cu șoricelul speriat. Acum eram cea mai bună mamă din lume. O soție minunată. O profesoară dedicată și super talentată. Tot orașul își scotea pălăria când mă întâlnea.

Îi ajutam pe toți, îi rezolvam într-o clipită! Le știam pe toate, gândul meu rezonator era peste tot, modificând universul, reparându-l și aducându-l pe calea cea bună. Aveam dreptate cam în toate situațiile și restul trebuiau să ia seama. Eram pe val. Războinică neînfricată a luminii.

În faza următoare a vieții m-am dezumflat, ca un balon care s-a avântat prea sus și n-a făcut față presiunii zonelor înalte. Nimic nu îmi reușise. Simțeam că am eșuat în tot și în toate. Tot ce făcusem era imperfect, atât de imperfect. Mă mai țineam un pic cu dinții de reușita în carieră, dar era cu dubii mari și aici. Cealaltă extremă, desigur. Sus-jos, sus-jos. Eu. Abia mă mai târam într-un tren personal dezafectat. Alunecam la vale pe coclauri tulburi.

În singura mea întâlnire cu un psiholog, timp de o oră m-am jelit și m-am bocit cum nu am făcut eu nimic bine în această viață, nimic nu mi-a ieșit, vai de capul meu, eram ditamai ratata și banala. Ba mă mai și lăudasem în toate părțile ce grozavă sunt eu, ditamai explozia solară. Absolut jalnic. Îngrozitor de patetic.

Am primit drept răspuns, drept cadou, o imagine foarte simplă. Viața mea era un diamant cu multe fețe. Dacă mă uitam la ea printr-o latură a diamantului, toate puteau să-mi pară scăldate în apele întunericului. Bezna le păta, murdărindu-le. Dacă mă uitam printr-o altă fațetă puteam să văd cum soarele zâmbea și aurea totul. Aceeași viață, același diamant. Aceleași eforturi, doar poziția diferită în fața oglinzilor. Atunci am înțeles că toate perspectivele erau ale mele, ale ochiului meu și că eram și una și alta. Că făcusem lucrurile și bine și imperfect.

Îi mulțumesc și acum. Nu am avut nevoie de mai mult de atât.

Acum sunt de toate. Și fricoasă, și în zbor. Laolaltă. Știind și acceptând. Uneori mă las doborâtă de spaimă, dar apoi mă înhaț singură de o aripă și mă arunc înapoi în zbor. Fac lucrurile așa cum le-am făcut întotdeauna. Cât de bine pot eu. Acum și aici. Mai înțeleaptă de atât, în acest moment, nu sunt. Poate peste alți câțiva ani voi fi, dar acum sunt ceea ce sunt.

Umblu în balans pe sfoara ce atârnă între două puncte, uneori mai clătinat, alteori mai avântat. Uneori mai plâng de neputință, alteori mă laud și mă încred cu nesocotință. Deseori propria-mi lăudăroșenie mă face să râd cu drag, îmi aduce aminte de tatăl meu, de fratele meu. Amândoi plecați pe meleagurile verzi ale modestiei și ale luminii. Amândoi în inima mea.

Asta sunt. Mă străduiesc din răsputeri. Mă străduiesc conștient și uneori chiar și în vis. E călătoria mea și vreau să îmi iasă cum trebuie. Fac tot ce pot.

Nu mă las. Încerc să mă țin în echilibru pe această frumoasă margine de lume care dansează periculos între lumină și bezna absolută. Între curcubeu și fulger.

Toate lucrurile îmi ies bine. Și mai puțin bine. Unele nu-mi ies. Cum le vine lor.

Ca tuturor.