Toate aceste scări colorate

Ca întotdeauna, ca fiecare, în ultimele luni am adunat tot felul de dorințe despre cum aș vrea să fiu, de fapt despre cum știu că sunt și vreau să și reușesc să fiu. Despre cum cred că ar putea fi viața mea, dacă aș avea energia și puterea să mă cufund deplin în ea. Până peste cap, nu așa, subțirel, până la genunchi sau până la brâu.

A trebuit să mă gândesc bine dacă nu mi-e bine așa cum sunt, căci, între noi fie vorba, mi-e grozav, nu bine, a trebuit să analizez temeinic dacă cei aproximativ 57 de ani ai mei nu mă îndreptățesc la această viață liniștită, zen, absolut hygge și fengshui laolaltă și la grămadă.

Doar mi-am făcut deja alegerile cu zeci de ani în urmă, mi-am purtat luptele, mi-am trăit pierderile și mi-am implorat nehotărârile și slăbiciunile să mă lase în pace. Ăsta e îngerul de pe umărul stâng. Cel care îmi spune ca viața mea de acum e perfectă și nu mai are nimic de schimbat, că sunt obosită de atâta luptă și că uite, numai dacă gătesc două ore sunt gata leșinată pentru toată ziulica. Duse sunt timpurile când făceam cu ușurință zece feluri de mâncare pentru un familion de 12 oameni. E îngerul care îmi spune că merit să mă odihnesc, chiar am făcut multe. Am fost ca prâsnelul și m-am învârtit ca titirezul. Gata, merit să stau, cu mâna pe inimă recunosc asta.

Dar mai este si umărul drept, cu îngerul aferent. Ăstuia nu-i mai tace gura, cu tot felul de aiureli fantasmagorice. Dar îmi place să-l ascult. Zice că ce prostii sunt astea cu zenul si odihna?! Ce atâta oboseală, când am numai 58 de ani! Mă rog, aproape. Că este timp pentru acest gen de viață dupa 70. Sau chiar 80. Nu știu, că încă nu am fost acolo. Că până atunci mai sunt lupte de purtat și vârfuri de cucerit. Că pot, că acum sunt atât de deșteaptă cum nu am mai fost vreodată în viața mea. Că sunt în sfârșit înțeleaptă, după câte prostii am făcut. Că în loc să stau pe fundul meu în viața mea liniștită, uite ce am făcut, am emigrat! Mai mare semn de totală nebunie și zgâlțâială nu poate fi. Ăsta e un semn că voiam altceva. Că pot și pot și iar pot. Că e doar o contradicție în termeni. Între zen și „foc și pară și explozie solară”. Aparentă. O dihotomie oarecare. Că de fapt eu sunt complet eu în ambele definiții existențiale. Că nu sunt eu fără unul din termeni. Că trebuie să fiu și oază de liniște și „hustle and bustle”. Deodată.

O sinteză foarte bună pentru tot tumultul vieții. Trebuie și pot.

Tracasată la culme, între cele două voci care îmi bâzâie în urechi de atâta timp, am hotărât să le ascult pe amândouă. Câte un pic din fiecare. Zen de câte ori se poate. Că oameni suntem, nu roboți de luptă. Preferabil chiar zilnic, așa spre seară sau în orice moment apare câte un apus înflorat pe cerurile de acasă.

Să fiu și foc și pară începând cu noul an. Să n-o mai iau la sănătoasa când ajung în zone de conflict. În brațele caracatiței. Să fiu yoda cel înțelept și ninja războinicul. Sună bine din condei. Ei, poate n-o să reușesc tot timpul, dar important e să încerci, toată lumea știe asta.

Știți ce impact are un an nou. Cum te hotărăști că o să dregi și o să faci și o să schimbi planeta și o să devii un om cu totul nou. Te apuci cu elan sisific să faci toate punctele de pe lista ta și te ține o perioadă. Poate o lună, poate trei zile. Vechiul tău eu răzbate la suprafață și lenea începe să îți cânte cu glasul ei de sirenă din largul mării albastre. E clar. Doar lenea te împiedică să faci. Să fii. Între noi fie vorba, lenea e bună, e dulce și perfect adaptată conservării tale în formolul statului pe loc. Știu că o să vină peste mine. Sunt pregătită. De aceea nici nu am făcut o listă cu planurile mele. Am de gând să o iau pas cu pas. Azi un pas, mâine încă unul. Planul meu năstrușnic e să-mi iau lenea prin surprindere. Să fiu spontană până o zăpăcesc cu totul. Să vedem câtă grămada de înțelepciune s-a adunat după atâta amar de ani. Să vedem cum voi împăca și capra și varza. Zenul și explozia solară. Să vedem cum voi reuși să mă păcălesc eu pe mine însămi. Mă simt pregătită.

Pentru că mi-e clar. Starea aceasta de plutire zănatică în apele liniștite ale oazei, starea aceasta de fericire aiuristică nu e întru totul satisfăcătoare. E nevoie și de niște mișcare. Așa că da, asta e hotărârea mea pentru anul cel nou. Să mă mișc. Pe scări în sus.

E un singur punct pe această listă minimalistă. Dacă e doar unul, sper să îl pot îndeplini.

Curaj, asta e tot ce am nevoie.

Curaj să urc toate scările astea colorate și să nu-mi bag în seamă genunchii scârța-scârța.

Cerul e atât de albastru!

Hai că pot!

Sub umbrelele Timișoarei

Uneori ți se dăruiește un timp în afara timpului.

Uneori timpul nu mai există. Nici trecerea. Spațiul dintre două puncte se comprimă și devine bătaia de aripi a unui fluture. Portal în timp, suspendat între lumi. Treizeci de ani și mai bine se înscriu perfect în voluta unei secunde.

Riduri și dureri de genunchi, încărunțeli și alte cele devin doar o amintire a viitorului.

Prezentul e cu totul al acestor fete frumoase, strălucitoare în tinerețea lor, cu fețele luminate în râs și bucurie, fețe peste care nu au trecut ani și ani, ci doar eternitatea unei clipe. Prezentul e al nostru. Cele mai măiastre păsări ale lumii, cele mai bune prietene.

Ne uităm una la alta și ne cufundăm în vrajă, în senzația acută de albastru de portocală. Suntem florile soarelui, suntem surori în inimă și în sfârșit suntem împreună. În această întâlnire- reîntâlnire în locurile studenției noastre, aici, la Timișoara. Nu a fost deloc ușor să ne creionăm drumurile spre înapoi, viața ne-a risipit în întreaga lume, peste mări și țări. Ca o mână de vânt care aruncă semințele spre înaltul cerului. Semințe care au alunecat apoi spălate de ploi, cutremurate de furtuni, arse de sori și luni pline ca orice alte semințe.

Și iată-ne în acest Acum, acest moment dulce ca o răsuflare de copil, e chiar Crăciunul bucuriei noastre, e Marea Întâlnire, exact așa cum am visat-o.

Cum s-au aranjat toate. Drumurile noastre de toate zilele, banale, muritoare ducând neștiute spre chiar miezul extraordinarului. Spre originea a tot și a toate, spre locul de baștină al acestui “Noi”, rotund ca o rodie. Rodie învelită și protejată de șapte foițe de aur. Vânturată prin anotimpuri, bătută de înghețuri și cufundată în găuri negre, dar mereu salvată și încălzită în colțișoarele inimii. Rezistând încăpățânată pe crengile dezgolite în iarnă.

E atâta vară acum. Am venit, suntem aici. În plină sărbătoare a sufletului, mâncând semințe parfumate de rodie și râzând din orice.

Prietenii am avut și avem, multe le-am rătăcit de-a lungul vieții, dar nu pe aceasta. Nici una ca asta.

Întotdeauna am simțit că iubirile adevărate, cele care cresc împreună cu tine, te creionează atât de puternic cu lumina și frumusețea lor, cu sunetul lor de vioară în zori de zi, atât de adânc își răsfiră rădăcinile încât le porți cu tine oriunde te-ai duce. Pentru totdeauna. Oriunde te duci, ele vin cu tine. Vin odată cu inima ta, care continuă să bată.

Cuvintele dintre noi pot străluci, licurici de-a lungul drumului sau pot să lipsească. Te vezi ori nu te vezi, nu are nici o importanță. E mereu bine și soare blând sub umbrelele iubirii. Trec anii. Te reîntâlnești. Și parcă ieri te-ai despărțit ca să mergi pe drumul tău de călător.  Frumusețea izbucnește albastră și pură și toată inima îți înflorește în bucurie curată și dulce.

Mult timp nu am putut scrie despre întâlnirea de la Timișoara, întâlnirea noastră de trei zile. Nu puteam cuprinde în cuvinte rotundul. Sfera, deplinul. Silabele, sunetele potrivite erau de nedesfășurat în linii lungi, subțirele. Nu se voiau simetrice, așezate cuminte pe hârtie. Dansau în pete de culoare și se combinau la nesfârșit în alte și alte musicaluri. Nu m-am priceput niciodată să aștern pe hârtie muzica. Dansul. E prea mult, e prea sus.

Tot ce pot spera e să schițez tabloul foarte palid al unei străluciri ce-mi ia ochii. Nu sunt în stare de mai mult. La fel cum telefonul meu se uită la splendoarea mov a glicinei revărsate din preaplinul de nu-mă-uita al cerului și scoate la iveală, cu icnet, o poză alburie, abia creionată. O biată imagine sepia a misterului ascuns în corola de minuni a lumii.

Mă bântuie presimțirea. Senzația binecunoscută. Când văd culorile neasemuit de frumoase ale Firii, aproape vreau să le sorb de frumoase ce sunt, verde lucios, viu și albastru electric, roșu, portocaliu și galben de fluture. Și vreau să le trag în poză. Dezamăgirea care urmează. Ce amărâtă de poză. Totul e redus la jumătate, pălit, ca și cum s-ar fi scurs vreo sută de ani peste toate, e doar amintirea de demult a unei explozii solare. Prea mult pentru puterile mele de muritor oarecare.

Așa și acum. Simt încă bucuria de vara trecută, o simt în înflorirea inimii și în fiorii degetelor, o simt întipărită în toate celulele, dar nu pot s-o descriu.

E foc și pară și explozie solară în trăirea această magică, e doar o floare de colț presată între file vechi în cuvintele mele.

Dar nu vreau să uit. Memoria mi-e și mai palidă decât silabele. Până și florile de colț sunt atât de prețioase.

Întâi au venit drumurile noastre spre Timișoara. Mi le-am imaginat, în liniștea visării mele din York, ca pe niște fire de aur străbătând lumea și unindu-se într-un ghem strălucitor taman la pensiunea Nora, un mic punct în univers. Sau taman în inima noastră. O frunză încă verde, atât de verde.

Avioane, mașini și pași, fire întortocheate sau drepte, le vedeam pe toate, indicatoare luminoase, fosforescente, în timp ce așteptam să-mi vină rândul. Ghemuri desfășurate, esențe de trandafiri așteptând cuminți eliberarea. Zborul. Mai sunt atâția kilometri, atâtea secunde. Și vom fi toate în starea de grație a duminicii. O duminică binecuvântată a sufletului.

Știu că am întins brațele și am respirat adânc. Fericită. Simțindu-mă ca o floare a soarelui plutind încântată pe o mare de albastru.

Timișoara, 6500 km.

Timișoara, 2032 km.

Timișoara 1200 km.

Timisoara, 252 km.

Timișoara, Timișoara...

Încă simt cele trei zile în care clipa s-a dilatat la nesfârșit și totul a fost doar prezent și carpe diem. Înglobând în mod misterios tot trecutul și viitorul, în aceeași secundă fermecată. Cele trei zile în care eu m-am conținut pe mine însămi și am conținut fluid tot ceea ce mă înconjura. În care nu am avut nici un fel de întrebări, doar răspunsuri.

Și noi toate împreună, împletind bucurii, cu ochii la focul care ne încălzea de atâta timp.

Timișoara a fost mai fermecătoare ca oricând, ce oraș frumos are România! Parcul rozelor ce vin, parcul rozelor ce-au fost.

Căminul 13, la fel de vechi cum ne așteptam, ba chiar mai dihai în vechiul care-l acoperă, ăștia au uitat complet să-l renoveze, poate au vrut să ne aștepte, deși nu prea pot să înțeleg cât de bătrân arată săracul și cât de tinere și superbe suntem noi. Ei, asta e, ce să-i faci, tot îl iubim. E al nostru. Uite balconașele de unde ni se furau rufele și de unde priveam în zare, clipind des, așa cum numai tinerețea poate clipi, uite camerele-cheie, camerele magice ale zilelor noastre de studente! Cât frig am mâncat în ele, câte pachete delicioase de acasă am împărțit, cum îmi ascundeam cozonacii pe sub pat și cum fetele, drăguțele de ele, mi-i terminau cu generozitate în absență. Încă simt pereții de la 402, pictați în “Sic transit gloria mundi”, perdelele împletite din fire de păianjen și iubire fluturând în arșița de nedescris a verii și a examenelor, încă știu pe de rost speranțele urieșești și disperările catastrofale, ușa izbindu-se de perete, lacrimile, râsetele, deghizările în contese și țigănci și lumea disecată în adevăruri și revolte. Muzica sufletelor. Pașii mei de elefant alb alunecând pe holuri, grația inefabilă a tuturor fețelor frumoase întoarse spre lumina chioară a becului de seară ce ne veghea întâlnirile și poveștile. Focul, para, explozia solară.

Uite, Universitatea, parcă mai mică, dar tot măreață, neschimbată în spirit, modernizată pe ici, pe colo, dar nu în chestiile esențiale. Noi cu noi. Umbra fetelor ce am fost, umbra fetelor ce suntem. Bucuria de nedescris care le adună pe toate laolaltă.

Noi, noi, noi. Noi mâncând semințe pe holul pensiunii și stând la taclale ore întregi în suflete descoperite și gânduri împletite. Noi, mirosind sticluțele dulci de trandafiri. Noi savurând mâncarea românească, mai bună ca oricând în amintirile noastre. Noi, cutreierând înfiorate prin librăria celor mai grozave cărți, atingând titlurile și încântându-ne de iubirea bineștiută. Noi, râzând prin parcuri și pe drumuri de noapte prin toate coclaurile Timișoarei.

Râzând, gustând fericirea. Trăind esențial. Arzând fiecare clipă în bucurie și parfum de salcâm înflorit. Rodii și trandafiri și flori de portocal peste tot cuprinsul, în afară și adânc înăuntru.

Uneori viața îți dă lămâi. Faci ce poți cu ele. Nu sunt de neglijat, de multe ori îți pot schimba percepțiile. Alteori îți dă portocale. Și parcă nimic nu poate fi mai bun. Dar apoi, uneori, foarte rar, viața îți dă cozonac aromind dulce a lămâi și a portocale, îți dă ditamai Crăciunul în plină zi de vară. Și atunci știi.

Știi că ești bine. Indiferent ce nu ți-a ieșit, ce ai greșit, ești bine. Ai găsit pur și simplu Graalul. Piatra filozofală stă frumos așezată în palma ta. În această secundă te poți opri. Nu mai trebuie să alergi. Să lupți. Să cauți, Să te chinui. Nu mai trebuie să faci nimic decât să râzi în soare. Ca un copil bălai. Un copil fericit.

Ți s-a făcut cel mai mare dar. Ai meritat sau nu, l-ai primit.

Tot ce trebuie să faci e să-l ocrotești în pumnul strâns. În clipirea genelor întoarse spre albastru. În fluturarea de o secundă a inimii.

Stau și mă uit cum lumina îmi radiază printre degete, se răspândește ca o miere parfumată de jur împrejurul meu, aur lichid, răcoros în fierbințela lui, răcoros ca o dimineață veșnică de vară.

Niciodată nu am lăsat să-mi scape ceva. Vreo trăire netrăită. Așa că da, vin.

Să adunăm încă o dată drumurile împreună.

Ce spui?! Câți kilometri sunt până la următoarea Întânire?

Mi-am luat deja bilet de avion.

Drumul buburuzelor

Mai întâi și mai întâi să definim buburuza. În viziune proprie e o chestie mică de tot, care poate să zboare, chiar dacă e de lemn (nu e nimic ciudat aici, buburuzele mele sunt ornamentale. Zău așa!). Poate să zboare mai ales pentru că e roșie. Roșul e motorașul ei. Și zboară exact unde trebuie să ajungă. În lumea asta mare, mititica de ea găsește exact locul potrivit. De parcă ar avea radar încorporat.

Călătoria mea a început, evident, cu prima buburuză. Cu mulți ani în urmă, atunci când m-a lovit iubirea pentru ele. Am descoperit-o pe o frunză, decorațiune gingașă într-un buchet de flori, m-a făcut să zâmbesc, așa că am desprins-o cu grijă și am lipit-o pe muchia unui raft, să mă înveselească cu coloritul ei viu. S-a adăugat apoi o întreagă familie, mama, tata, copiii, bunicii buburuze. Ca un copil, mă jucam vorbind de nebună cu ele și stergându-le duios de praf, o dată la 6 luni, când îmi aduceam aminte să mă ocup cu asemenea chestii casnice. Într-un an le-am dat copilașilor de la școală cadou cate o buburuză și le-am spus că aceea e conștiința lor, cum era greierașul din povestea lui Pinochio. S-au distrat copios, iar buburuzele au început să urce și pe rama tablei, în șir indian, bucuroase de diversiune. Buburuze peste tot. Iubirea era gata, întinzându-se de-a lungul si de-a latul inimii mele dornice de zbor.

Mult timp am stat pe loc, buburuză de lemn, pironită pe un raft oarecare, dar adânc, prin cămăruțe de subconștient mă pregăteam să îmi desfac aripile străvezii cu picățele. Șapte picățele pe un câmp roșu de maci. Până am văzut doar câmpul, fără pete negre, a durat ceva.

Însetată de semne cum sunt, buburuza ruza a devenit pentru mine semn al bucuriei, al drumului absolut bun, ea mereu zboară acolo unde îi e menit să zboare. Fetița aceea gingaș blondă din poveștile trecutului meu încă întinde mâna spre cer, fredonând cântecelul descântec și așteptând ca buburuza din palma ei să o ia înspre cele sortite.

Buburuză, ruză,

Zboară de pe frunză

Unde vei zbura,

Acolo va fi casa mea.

Când am reușit să vindem apartamentul în care locuiam de 23 de ani și ne-am minunat că s-a întâmplat asta, în orașul în care totul se duce de râpă și nimeni nu mai cumpără nimic, a trebuit să ne mutăm într-o săptămână. Într-o săptămână a trebuit să împachetam, să aruncăm și să renunțăm la o grămadă de lucruri considerate indispensabile până atunci. Brusc deveniseră inutile. Nici nu știți ce repede te eliberezi de toate. Trei sferturi din lucrurile adunate într-o viață s-au dus pe apa sâmbetei. Luam câte un obiect în mână, mă uitam la el, mă întrebam scurt:”Pot să trăiesc fară el?!”, răspundeam "DA" de cele mai multe ori și uite-așa obiectul era părăsit forever. Normal că poți să trăiești fără o cană sau fără un covor. Ba chiar și fără aparatul de făcut pâine (mai ales când ai o minunăție de soț care coace mai ceva ca Paul Hollywood!). Au trecut luni și ani de atunci. Cum nici nu-mi mai aduc aminte ce chestii am aruncat, trag concluzia că deciziile au fost bune. Încă nu am răspuns la întrebarea de ce adunam atâtea lucruri „indispensabile” când de fapt nu aveam nevoie de ele. Acesta e un mister al vieții. Dorința de a aduna, ca hârciogii, face parte din corola de minuni a lumii. Măcar nu am ajuns vreun hoarder peste care se dărâmă lucrurile stivuite în neștire prin casă. Evidența aceasta mă mai alină de propria-mi imbecilitate. Mai făceam vreo câteva călătorii prin lume dacă nu cumpăram atâtea căni și cârpe!!!

Cum ziceam, atunci ne-am mutat în extrem de mare viteză, asta e o altă poveste. Când să plec, am dat cu ochii roată prin apartamentul drag, rămas cochilie goală. Puteam să trăiesc și fără el. Eram sigură. Puteam să trăiesc fară extrem de multe lucruri.

Am dat cu ochii de buburuzele înșirate pe o muchie de raft, de cele în formă de inimioară pe cuptorul cu microunde. Ce prostie, mi-am zis, setată minimalist și eficient. Ce naiba să fac cu astea?! Pot să trăiesc fără ele?! NORMAL! O joacă de copii. Nu-mi trebuie buburuze. Am destui pitici pe creier.

Am ieșit din bucătărie, am căutat o pungă, m-am întors și mi-am cules toate buburuzele, vreo 15 erau, drăguțele de ele. Scumpele, drăgălașele, cum să le părăsească mama?! Lasă că nu ocupă mult loc, am zis împăciuitoare, eu, cea iubitoare de buburuze, către mine, Cruella cea dominată de o rațiune feroce și sălbatică, cam inumană câteodată, zău așa. Ce figură și rațiunea asta! Ar fi vrut să mă lase fără buburuzele mele. O nemernică! M-am uitat cu grijă să nu mă vadă Cristinelu’ ce fac și le-am pitit într-o cutie de banane (care nu mai avea banane, desigur!), lângă cărți ce supraviețuiseră marii plecări (spre necazul omului meu, care bombăne întruna că aș putea să ating culmea minimalismului și să citesc de pe ebook!).

Zâmbetul mi s-a furișat și el pe față, ce ghidușie! Am aruncat haine, cărți, roboți de bucătărie, televizor și perdele, covoare și căni, am aruncat ditamai apartamentul de Petroșani, ba chiar si mașina, dar am păstrat buburuzele. Știind că pot. Nu e nevoie, dar pot. Pot trăi fară ele, dar de ce să o fac?! O diferență vitală. Ieeeeee!

În micuțul apartament în care ne-am mutat cu chirie pentru câteva luni, înainte de marele Exod, ne-a lovit pandemia și izolarea, am rezistat eroic printre mobile străine și bibelouri kitschoase, pe care le tot mutam, încercând să le ascund de ochii mei căutători disperați de niscaiva frumusețe. Am rezistat cu laptopul meu, cu un pic de parfum „La vie est belle” și cu niscaiva cărți. Într-o zi, stând pe balconul izolării și învârtindu-mă ca un leu în cușcă, am privit pe geam, dinspre balcon spre cameră, din afară înăuntru. Pe pervazul geamului, în interior erau două ghivece de flori. Așa le găsisem, încercam să le ud la timp să nu moară cucurigului plantele și să i se năzară proprietăresei că e o pierdere ireparabilă și să ne rețină garanția. Și, uitându-mă în sens invers la ghivece, nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Două buburuze stăteau dulci și înțelepte pe ghiveciul uneia.

Am scos un răcnet de fericire și uimire, un răcnet demn de mama tuturor buburuzelor planetei: ”Cristi, uite buburuzeleeeee! Ăsta e drumul! Suntem pe drumul cel bun! Aici trebuia să ne mutăm și de aici trebuia să plecăm mai departe”.

L-am smuls de la știri și l-am târât pe balcon să îi arăt minunea. Aveam o siguranță, un aplomb, o certitudine a mișcării corecte de neimaginat.

S-a uitat omu’ la buburuze, s-a uitat la nevastă-sa și a tăcut. Probabil nu reușea să asimileze lucrurile. Uneori e cam încet și nu procesează foarte repede metaforele mele. Semnele pe care eu le văd peste tot. Nu toți sunt la fel de dotați artistic, ce să-i faci. I-am mai explicat o dată, uite buburuze, eu buburuze, semn de buburuze, drum bun cu buburuze. Fii liniștit, nu te mai anxieta singur cu plecarea, ăsta e semnul că suntem pe calea cea buna. Pe aici trebuie să mergem. Crede-mă pe cuvânt de buburuză!

Văzând că tot nu dă semne de viață, am vrut să o iau a treia oară la explicații, deși mă cam săturasem. Dar m-a oprit, slavă domnului, a zâmbit și a fost de acord cu mine. Cu blândețe, așa cum te comporți cu cineva care nu mai are nevoie de stimuli suplimentari, că nu se știe. Cu dulceață, așa cum vorbești cu cineva care stă pe o muchie gata să-și ia zborul. Dragul de el, mereu se adaptează. Se pricepe. D-aia l-am luat.

Apoi am stat liniștită. Am așteptat să se dea drumul la avioane. Să zbor cu buburuzele mele ascunse în buzunar. Să ajung acolo, în punctul final al călătoriei și să le pun peste tot prin casă. Să mă încânt de frumusețea, veselia și curajul lor. Ce minunat de curajoase sunt! Ce deștepte! Se subînțelege despre cine e vorba aici!

La avioane nu s-a dat drumul, dar Buburuzica de mine a găsit un microbuz, ne-am încărcat toate angaralele acolo, că nu mai erau multe și am luat-o peste mări și țări, ajungând bine mersi unde voiam să ajung.

M-am temut un pic de cum va reacționa fiul meu, dar s-a descurcat cu niscaiva interpretări umoristice. E capabil de mult umor englezesc, uneori greu de înțeles, dar oricum, doar o silly mum are! A zâmbit dulce ca și tată-său și a acceptat inevitabilul. Mama vine la pachet cu buburuzele. În orice secundă a vieții ei.

Mi-am înșirat drăguțele prin apartamentul din Londra, fericită până la plutire, apoi le-am adunat iar și ne-am mutat cu toatele în York. Pardon, cu toții.

Și ce să vezi?! Aici, în noua noastră căsuță, e plin ochi de buburuze. Cele de lemn, plimbărețe peste dealuri și văi, împodobind acum pervazuri și ghivece, plus cele adevărate, locuind cu familiile lor bogate pe lângă trandafiri. Doamne, ce le plac trandafirii! Ca și mie, de altfel. Poi nu?!

În utopia mea buburuzică sunt fericită. Mă simt curajoasă. Mereu aștept să ies pe ușă și să ajung la popasul următor. Zâmbesc de capul meu zi după zi și trăiesc la umbra trandafirilor. Care înfloresc chiar și iarna.