Alergând pe sloiuri de gheață

Ca în toate familiile obișnuite din România, din copilărie am învățat să economisesc. Totul se punea la păstrare pentru zilele rele ce urmau să vină. De mică mi s-a înșurubat în cap motto-ul fiecărei zile: „Strânge bani albi pentru zile negre”. Fii econoamă, fii prevăzătoare. Hainele bune se țineau în dulapuri, pentru ocazii deosebite. De câte ori veneam din marele oraș (Petroșaniul nostru cel de toate zilele), trebuia să ne schimbăm în hainele de casă. Ca să nu stricăm prea repede țoalele cele scumpe, cele de negăsit. Dulciurile, care erau la negru și nu se găseau mai deloc, erau puse în dulăpior și mâncate cu porția, mai târziu. Fratele meu mă scotea din minți pentru că își mânca în viteză porția, ca un disperat și apoi atenta zilnic la dulciurile mele pe care le păstram prevăzătoare și cuminte până expirau. Porțelanurile și fețele de masă erau pentru când veneau musafirii. Noi mâncam pe mușama. Și așa mai departe.

Chiar și viața era pusă în așteptare. Întâi trebuie să înveți, mi-au spus părinții grijulii. Nu acesta este timpul potrivit pentru iubire sau distracție. Acesta este timpul pentru făurirea viitorului de aur. Învață, învață, învață! Așa că am învățat. Apoi am sărit direct în viitorul meu de aur. Numai că deja eram obișnuită să amân toate lucrurile bune. Să le păstrez pentru zilele negre. Chiar și acum, după aproape 30 de ani de maturitate golden de-a dreptul, încă păstrez, încă amân. Îmi pun deoparte mesajele de la fiul meu. Cum un avar își adună aurul. Dacă vreodată o să fiu bătrână și singură și el nu o să îmi mai scrie?! Îmi pun deoparte cărțile care o să-mi țină de urât cândva, necitite, amân gesturile frumoase care se derulează doar în imaginar, amân până și să fiu dramatică când am chef să fiu dramatică. Mai înainte tocmai i-am spus soțului meu să nu mănânce din salata de conopidă, e pentru mâine.

Cum amânăm totul în țara noastră, de zeci de ani suntem în regim de amânare. Amânăm șoselele, ne zdruncinăm prin toate gropile și ne propunem să mai mergem acolo, în locul acela minunat, când se vor face reparații. Adică niciodată. Drumul spre Obârșia Lotrului e de o frumusețe ieșită din comun, dar cine mai îndrăznește să-l calce?! Doar cine vrea să-și facă praf mașina. Ce dacă o omenire întreagă ar putea să pășească cu religiozitate pe el și să-i cânte osanale?! Se amână. Nu știu ce facem cu orașul, amânat de-a dreptul, nu se mai poate trăi aici, cu toate străzile și trotuarele săpate și întoarse. Parcă am fi zonă de război. De zeci de ani amânăm orice urmă de admirație și încredere în oamenii noștri politici. Cei pe care îi avem par smulși din manualul cu caricaturi și asta pentru că amânăm să îi căutăm pe cei inteligenți. Presupunând că mai avem oameni inteligenți în țară. Dacă nu or fi plecat cu toții. Amânăm să ne renovăm spitalele, amânăm să rezolvăm cu mita dată personalului medical, degeaba au salarii, că tot iau plicurile, poți renunța să suni la 112, că tot nu vine. Te amână. Urșii mor agonizând pe șosele, amânați și ei, limba română abia mai respiră prin vârfurile societății, amânăm să o învățăm, nu e vitală. Putem trăi și fără ea.

Am avut chiar surpriza să aud prunci de 14 ani alegându-și cariera într-un mod ciudat: „Doamna, aleg cariera militară, pentru că la 45 de ani ieși la pensie!”. „E foarte greu”, a zis alt copil. „Când o să trăiești?” „După 45 de ani!” a răspuns pruncul încântat. Atunci urma să fie liber și asigurat. Se amână tot în țara asta. Chiar și viitorul.

Suntem toți exasperați, nervoși, trăim altceva decât ar trebui, suntem amânați spre o altă viață. Amânăm iubirea, amânăm binele, ne-am obișnuit așa de tare cu răul, zilele negre sunt peste noi, grămadă, noi ne uităm pierduți spre albeața “banilor” puși deoparte. Nu ne îndurăm să ne atingem de ei.

De când cu pandemia asta nenorocită, ne amânăm și respiratul. Ne-am pierdut chipul în spatele măștilor albe. Nu mai știm cine suntem. Îmbrățișările, libertatea și râsul cu prietenii au fost amânate și ele.

De acord, nu strică să mai lași ceva și pentru zilele următoare. Dar eu una am terminat-o cu amânarea. Mi-am scos hainele bune din dulapuri și le port cu satisfacție prin casă. Trăiesc fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Ziua de azi e foarte bună. Chiar dacă e rea, tot bună e. Căci o trăiesc eu, acum. Nu mai vreau să ies la pensie, cum am vrut ani de zile. Vreau să muncesc pe baricade până mă voi prăbuși în plină glorie, la datorie. Nu așa spun japonezii? Nu te pensiona niciodată. Ei, bine, eu sunt aceea. Am decis să nu mă pensionez niciodată.

Nu mai am dulciuri depozitate prin cămară. Traiul sănătos nu a mai fost amânat pentru următoarea zi de luni. Mușamaua e la gunoi si beau apă din pahare de cristal.

Nu, n-am să mai aștept nici o secundă în plus. N-am să mai aștept să plâng. Nu o să-mi mai înghit lacrimile ca de obicei și nu o să mai afișez lumii zâmbetul mereu strălucitor atârnat de sforile mobile ale marionetei. Dacă îmi vine să plâng, o să plâng. Acum, aici. Fără amânare, fără să îmi depozitez lacrimile înăuntrul meu, una peste alta. Fără să le adun picătură cu picătură, până lacul liniștit devine maree turbată și dărâmă totul în cale. N-o să-mi mai amân furia pentru altădată. Furia nu e civilizată, nu?! Ea nu trebuie exteriorizată. Așa spun lecțiile copilăriei mele. Dar furia există. Și când există, trebuie lăsată să urle, să dărâme toate zidurile, să-și găsească drum spre zările libere și să te târască și pe tine după ea. Furia e bună, e distrugătoare, e mântuitoare, e caveman-ul tău care își zornăie lanțurile, le mușcă și te mișcă. Spre înainte. Furia te scapă de frică. O înghite și o ronțăie bucățică cu bucățică. Mai bine furios, decât înfricoșat de moarte. Vreau să schimb tot ce e în jurul meu și furia să-mi fie trigger-ul. Nu mai suport nici o amânare.

Nu o să mai pun la păstrare pentru mai târziu nici o emoție. Nici râsul, nici iubirea. Ce iubire e aceea care se teme?! Se teme de cuvinte greșite, de gesturi furioase, se teme de propria-i dispariție?! Iubirea e glorioasă, e cosmică, e puternică și indestructibilă. Ce ajungem să fim dacă nu mai credem asta?! Mă întorc din nou la mine cea de demult. Atunci știam totul despre esențele lumii. Undeva, pe drum, am uitat să mai știu. M-am amânat pe mine însămi, punându-mă deoparte la păstrare în formol și întuneric.

Nu îmi voi mai amâna propriile-mi greșeli. Nu o să-mi mai fie frică de ele. Nu voi mai încerca să le controlez, să le înăbuș. Să nu le recunosc. Și poate, dacă le dau frâu liber se vor transforma în ceva mai bun, ceva mai înalt. Greșelile mele de care m-am temut o viață, greșeli fatale, capabile să distrugă iubiri, să îți nenorocească viața, îngropându-te în vini până-n gât. Se vor decanta transformându-mă. Ușa e deschisă. Nu mai amân nimic. Și ce va fi distrus, va fi. Nu era menit să fie.

Nu mai amân nici pericolele, riscurile, provocările. În cutia mea toracică atât de fragilă sunt gata acum să adăpostesc zboruri de artificii, schimbări radicale ce pot în sfârșit să dea năvală, să trântească ușa de perete și să mă zgâlțâie, zdrăngănindu-mi coastele. Să mă elibereze din cotidianul pașnic prin care îmi târăsc comoditatea. Oboseala. Să mă elibereze din închisoarea în care singură m-am băgat.

Dumnezeule, cum să te setezi pe așteptare?! Cum să aștepți ca altcineva să-ți umple gropile și să-ți netezească drumul?! Să aștepți zonele sigure, relațiile veșnice, marcate de zâmbete politicoase și vesele, de controlul feroce al greșelilor?! Să aștepți să trăiești, să te exprimi, să-ți amâni mereu urletul de disperare sau râsul clocotitor! Care zonă sigură?! Nu vedeți că nu există?! Trăim pe nisipuri mișcătoare, care ne înghit încetul cu încetul. Amâni, și mai ești înghițit un pic. Amâni, și genunchii ți s-au afundat, devenind imobili. Amâni, și te strânge de mijloc, de piept, inima ți se poticnește, se forțează să mai bată, să mai simtă. Amâni, și brațele-ți sunt înghițite. În curând, vei respira numai nisip și nisipul ucigaș își va împlini menirea. Totul se va fi împlinit. Amânare, procrastinare, înecare, statuie de sare.

Mai bine o iau pe râul acesta vijelios, plin de sloiuri de gheață albă. Voi sări de pe unul pe altul, în continuă mișcare, voi dansa în lumină și în pericol. Voi plânge, voi țipa de durere, voi răcni de furie. Voi râde, voi iubi, voi încerca. Cu hainele mele cele mai bune, cu cea mai frumoasă ceșcuță de porțelan în mână, sorbind din cel mai aromat și roz-aprins-de-asfințit ceai voi sări de pe un sloi de gheață pe altul, îmi voi juca viața la ruleta rusească, nu voi mai aștepta pensia și voi alerga pe râul meu frumos și sălbatic. Apă rece și bună. Chiar dacă mă voi prăbuși, îmbrățișarea apei va fi mult mai conținătoare decât cea a nisipului. Răcoroasă și limpede, transparentă până chiar în miezul neființei.

Nu mai amân nimic. Căci nu mai e timp de amânare.