Alex al lui Lili

E noapte adâncă afară, străbătută de zig-zag-ul luminilor, flash-uri scurte și lungi ce dansează într-aiurea la picioarele mele. Orașul respiră adânc și amplu, iar frumusețea lui e netulburată, în lumină sau în întuneric, mereu aceeași, mereu copleșitoare. Mă simt ca într-o capsulă a timpului, în livingul meu cald și bun, plutind alb în bezna dimprejur. Clipe de demult și clipe de acum ating pe rând clapele pianului, într-un duet un pic zăpăcitor. Sau eu trag pe rând de frânghiile balonului meu atârnat sus, deasupra lumii. Fiul meu e într-un colț al camerei și butonează liniștit, senzația de ireal e aproape reală, iar realul parcă e ireal. Un efect de amețeală, dat de călătoriile în timp. De planarea aceasta atemporală deasupra Londrei, oraș în care nu pot să cred că am ajuns, că încerc să-l transform într-o casă a mea. Alex are căștile lui uriașe puse pe urechi, peste șuvițele blonde, un blond cenușiu moale, atât de bine potrivit din condei cu ochii albastru de nu-mă-uita. Zici că eu le-am potrivit. E frumos, omu’, nu glumă. Mie îmi place de numa.

Nu-mi aduc aminte cum arăta când s-a născut, mi l-au arătat doar de departe, o fracțiune de secundă și eram năucită de durere și oboseală, după un travaliu de peste 12 ore. Am reținut doar că luase primul lui 10 și am fost absurd de mândră de el că intrase așa de bine în viață. Dar mi-l amintesc perfect din a doua zi, când mi l-au pus în brațe, la alăptat. Mă gândeam că nu o să știu dacă e copilul meu, dacă au să greșească și au să-mi dea altul?! Auzisem tot felul de povești înspăimântătoare prin salon. Stăteam nerăbdătoare și înfricoșată în picioare, lângă ușa camerei. Apoi mi l-au dat. Și am știut instantaneu că e al meu. Puiul meu. Cu o forță și claritate de nezdruncinat. Am știut că e Alex al meu. Era de un auriu dulce și pufos, de o blândețe și o dulceață de nedescris. M-am uitat la el și l-am recunoscut. Ca și cum îl știam de o viață. Ca și cum îl știam din toate viețile mele.

Stătea cu ochişorii închişi, sugea și mârâia de plăcere în lumea lui cu mult lăptic, bun şi cald, ca la mama acasă. Un frumușel, cu păruţul puf blond, bucălat, cu gene lungi, întoarse şi atât de blonde că nici nu se vedeau decât în câte-o rază de soare rătăcită, ca o părere, şi cu o guriţă atât de scumpă! Îţi venea să-l tot pupiceşti. Ai crede că un prunc așa de mic nu are personalitate, dar el avea, asta e sigur. Și-o manifesta dând cu putere din mânuţele cu degeţele lungi şi ţipând uneori ca din gura de şarpe. Când îi era foame. Vai, dar ce urlete scotea atunci! Câtă vreme burtica-i era plină, era un copilaș tare liniştit şi cuminţel, un Piţirlică bun şi dulce şi frumos. E mai presus de înţelegerea mea cât îl iubeam. Cât îl iubesc. Pare aproape incredibil. Era atât de pur şi nevinovat. Ca un fulguşor de zăpadă. Ca un ghiocel.

Acasă, l-am pus în pătuțul lui și am avut parte numai de supărare și revoltă, nu-i plăcea și pace, a făcut atâta scandal încât în câteva zile am lăsat baltă legile educației și l-am pus în pat cu noi. Buștean a dormit din clipa aia. Nu-i plăcea singurătatea. Nici acum nu-i place, dar se dă mare și tare cât de bine se simte el în singurătatea lui rotundă și cât e de perfect nutritoare pentru el. Când eu știu că lui cel mai mult îi plăcea în brațe. Purtat de la unul la altul. Toate durerile i se alinau, învăluit, înfășurat în iubire. Copilașul sugativă.

După ce a împlinit 8 luni a trebuit să mă întorc la școală, am încercat pe rând trei tinerele care să aibă grijă de el, una îi mânca piureul de fructe, una a furat ceva din casă, iar a treia ne-a lăsat ea baltă. Așa că l-am dus la bunici, la Lonea. La fiecare despărțire îl lăsam în brațele bunicului și îi auzeam plânsul până la colțul străzii. Îi trecea, normal că îi trecea, dar eu eram tot nemângâiată. Întotdeauna când treceau câteva zile fără să îl văd, mi se părea incredibil de frumos. Voinicel şi pufos, cu părul auriu zburlit în creştetul capului, un auriu intens, bătând în roşcat, cu ochişorii nespus de albaştri, cu obrăjorii roz şi buzişoarele ca fraga. O minune de copilaş, luminos ca soarele. Mă strângea tare lângă el, respira cu năsucul turtit de obrazul meu, dormea ţinându-mă strâns, căldura şi soarele cântau prin mine, eram fiinţa pe care el o iubea nespus, cel mai mult pe lumea asta. Ce lipicios de copilaş, Alexuţă scump.

Piţirlică, dragostea mea!

Şi cum dansa! Se rotea repede de jur-împrejurul lui, ţopăind din picioruşele durdulii încălţate în botoșei, indiferent de melodie, acesta era dansul lui nostim de rățușcă legănată.

Apoi a tot crescut. Primăvară după primăvară. Lumină după lumină.

O creștere și o descreștere. El în sus, eu în jos. La început mă uitam la el, de sus în jos și era mititel, lipit de genunchii mei, nu care cumva să mă piardă. An după an mi-am ridicat privirea centimetru cu centimetru, până am ajuns să mă uit mult în sus, aproape dându-mi capul pe spate. Oare și eu m-am micit sau numai el s-a înălțat?!

Nimeni nu poate înțelege (doar mamele, căci ele sunt o specie aparte, pe planeta Pământ, o combinație de zâne năzdrăvane cu vrăjitoare bune), nimeni nu poate să știe cum e pentru o mamă să țină în brațe un bebeluș mic și neajutorat, moale pufuleț, gingaș ca un colibri și brusc, chiar într-o clipită, să se uite în sus la ditamai bărbatul, puternic și descurcăreț, care o privește pe ea cu drag, dar și cu o ușoară urmă de condescendență, poate și un pic de milă, ca pe cineva mic și fragil, care trebuie ocrotit. Poate cu fiicele e altfel, poate schimbarea nu e așa de dramatică, poate legătura care le leagă de mamele lor rămâne mereu un odgon puternic între două femei, în esență. Între două mame. Dar aici e doar un montagne russe, cine a fost jos, acum e sus și cine a fost sus e brusc joc. Zgâlțâindu-se la întâlnirea cu pământul. Cu aceleași senzații de încântare și spaimă că ai putea sări de pe șine în orice moment. Te-ai putea prăbuși din înalt. Trebuie să te ții strâns și să speri că nu o să suferi amarnic de vertij la sfârșitul călătoriei.

Stau în acest tren cu palpitațiile mele cu tot și ipostazele suișurilor și coborârilor îmi fulgeră în flash-uri colorate prin fața ochilor.

Noi doi stând pe podea în camera lui și uitându-ne într-o carte cu trenulețul Thomas. Adoră să i-o citesc încă o dată și încă o dată, în timp ce lumina dulce a după-amiezii ne îmbrățișează cu dulceața ei de caisă coaptă. Prichindelul meu se reazămă de mine, râde și se alintă în timp ce eu mă lăfăi boierește într-o fericire aurie, extatică.

Alex venind acasă de Crăciun și invitându-ne la cadouri, deschide geamantanul, destul de bine îmbrâncit, aruncat și lovit în călătoria de peste mări și țări. Noi stăm ca la spectacol în timp ce el scotocește prin el și spune cu un zâmbet nevinovat în ochii lui albaștri că a adus tot ce mai avea prin frigider prin Anglia, să nu se irosească. Econom, dragu’ lu’ mama. Așa l-am învățat. Sub privirile noastre uimit-șocate scoate, de-a dreptul stupefiat și el de transformările suferite, o pungă de creveți cruzi toropiți de căldură și o caserolă cu 6 ouă. Ouăle, de fapt, nu mai există, s-au împrăștiat prin geamantan. În timp ce frec bagajul de gălbenușuri și de împuțiciunea de pește stricat, mă minunez râzând cum poate cineva să fie așa de deștept, briliant de-a dreptul și totodată așa de aiurit, absolut aiuristic. O fi semănând cu mamă-sa.

Alex mic, de vreo cinci ani, jucându-se pe covor cu ferma lui, în timp ce eu îl urmăresc de pe pat, unde stau întinsă, ruptă de oboseală. Unde și adorm în cele din urmă în murmurele de poveste ale pruncului. Adorm în pășnicia tabloului cu o mamă și un copilaș. Când mă trezesc, el doarme lângă pat, pe jos, ghemuit printre jucărele. “De ce nu ai venit în pat, Alexu’ lu mama?”. “Nu am vrut să te trezesc”, vine răspunsul limpede și proaspăt, atât de plin de iubire, încât e urmat de multe pupicele dulci ca bombonelele.

Alex, de o creativitate neobosită, născocind mereu ceva nou, de la căutări de comori, la Crăciunul kitschos al familiei, de la jocuri de cuvinte, până la cadouri nemaivăzute și nemaipomenite. Mereu în alertă, mereu atent la nevoile celor din jur, gata de orice pentru a le face o bucurie, dăruind, dăruind, întruna dăruind. Ajutând, plin de căldură și de dulceață, de o blândețe minunată, o blândețe bună ca o pătură caldă, cum eu nu am avut niciodată.

E seară și eu îi citesc“Amintiri din copilărie”, înainte de culcare, explicându-i jocurile de cuvinte. Amândoi ne prăpădim de râs, ne cocoșăm, ne înecăm în hohote, totul părându-ni-se de un haz nebun, în timp ce rezonăm ca niște viori bine acordate, amândoi în tandem, la unison. Râsul nostru de atunci. Râsul nostru de acum.

Alex, pornit curajos într-o drumeție de oameni mari, adulți ce fac chestii periculoase, niscaiva sporturi extreme, ajunge pe creastă undeva prin munții din Țara Galilor, cu prăpastie în stânga, prăpastie în dreapta și își dă seama că nu poate face traseul, pentru că suferă de rău de înălțime. Lovit în sfârșit de înțelepciune, pune mîna pe telefon si sună la urgențe. Slavă Domnului, e salvat de elicopter, ridicat în aer în chingi și readus pe pământ după o experiență de-a dreptul copleșitoare. Nici nu pot să comentez când îmi povestește pentru că de-abia mai pot să respir.

Deschid ușa și îi spun copilașului meu să se duca afară la joacă, are vreo 6 ani, afară e soare, frumos, plin de copii, sunt vremuri sigure și liniștite. Dar lui nu-i place afară, îl înspăimântă acest “afară”al meu și se agață de clanța ușii, plângând să-l las înăuntru, ceea ce fac după câteva secunde. Îl iau în brațe și-l strâng tare, încercând să-l liniștesc, nu, nu trebuie să meargă afară, dacă nu vrea. Poate să stea înăuntru, în siguranță.

Alex umblând pe străzile din Bradford în căutarea unei slujbe, bătând la fiecare ușă de magazin, de restaurant, ore întregi, zile întregi, cu o voință neobosită, cu un curaj nemăsurat. Fiind refuzat și refuzat, încă o dată și încă o dată. Știind că trebuie să facă rost de un job fiindcă finanțele părinților se apropie de sfârșit și nu poate să huzurească. Ieșind nu numai pe ușă afară, ci și el din el însuși. Depășindu-și mereu propriile limite. În cele din urmă găsind de lucru la McDonald’s, după șase luni de studenție și întreținându-se singur exact din acel moment. Susținerea părinților lui ia sfârșit la glorioasa vârstă de 19 ani jumate. Aleluia!

Înaintea examenului de matematică toți trei căutăm ca disperații unde e carnetul copilului, cel care îi asigură intrarea în sală. Nu e niciunde, nici vorbă să-l găsim după ce am scotocit prin toate sertarele și dulapurile. Într-un avânt disperat al gândirii, conchid că l-a lăsat la școală, uitat pe bancă după examenul de română, unde altundeva să fie?! Sun la școală și într-adevăr așa e. Răsuflăm ușurați și încercăm să remontăm psihic pruncu’ pentru marea încercare.

Alex, aterizând în Anglia, la 19 ani, departe de tot ce îi era familiar, departe de familie, de prieteni, învățând să se descurce de la zero, from scratch, cum ar spune englezul, în condițiile în care acasă cei doi părinți ai lui au roit în jurul lui ca în jurul soarelui, Alex făcându-și cont la bancă și făcându-și de mâncare, cumpărându-și plapumă și pernă, studiind într-o limbă străină și făcând față tuturor provocărilor vieții și depărtării.

Alex ieșind de la examenul de matematică de clasa a opta și spunând supărat că nu înțelege pentru ce a trebuit el să învețe atâta când alții au copiat de zor. Luând cea mai mare notă din toată zona la examenul de engleză și, după prima zi de liceu spunând că nu mai vrea să meargă la școală pentru că profesoara de română s-a luat de el și l-a făcut de râs în fața noilor colegi. Lupta noastră comună de a anihila dinozaurul, de a-i întoarce săgețile otrăvite într-aiurea, de a-l face să renunțe la prada întrupată în fiul meu. Victoria noastră, a amândurora. De netăgăduit.

Alex, în anul I, în lift cu unul dintre profesori, necunoscut, e întrebat brusc la ce departament e student și dacă se pricepe la un limbaj anume, calculatoricesc, pentru a-l ajuta pe profesor la un proiect. Desigur că știe, a venit răspunsul lui prompt. Profesorul îi spune că-l așteaptă luni în echipa lui, iar lui Alex nu-i rămâne altceva de făcut decât să coboare drept la bibliotecă pentru a lua toate cărțile care s-au scris despre limbajul respectiv, pentru că nu știe nimic despre el. A blufat, curajos până la capătul capătului. Luni pe baricade, tobă de carte, luând parte la un proiect ce va dura doi ani și care îi va asigura și lucrarea de licență.

Sunt pe un mal al Begăi și supraveghez ritos clădirea de pe partea cealaltă, acolo e Alex care dă examenul de engleză ce îi va permite să plece la Bradford. Aproape trei ore focalizez ferestrele cu ochi de vultur încercând să transmit toată rezonanța mea pozitivă, toate razele universului, repet ca o nebună: “Hai că poți, hai că poți, te descurci minunat” și aproape leșin de epuizare și consum nervos, când el apare în sfârșit și toată fața îi radiază de bucurie. E clar. Am știut. Amândoi.

Am visat un elefant alb care se plimba prin micuțul nostru apartament și m-am trezit zâmbind și știind. Aceasta era ziua. Și a fost. Ziua în care am primit marele răspuns. Alex a fost acceptat la universitate. Pleca în Anglia. Una din zilele acelea în care bucuria și mândria nu au mai încăput în inima mea și au plecat să dănțuiască de nebune pe străzi și prin copaci.

Alexică topi-top, bobolaș pufos, stând pe păturică în grădină, la soare și țuguind buzele în somn, în timp ce eu stau și mă holbez la el cu dedicație și iubire plină de adorație și devotament. Culeg o vișină din pom și îi storc un pic de suc pe buzișoare. Se strâmbă, e acru, toată fețișoara lui se contorsionează creț și haios, în pragul plânsului, dar apoi brusc se răzgândește. Îi place. Deschide ochii larg și mă caută. Știu că mai vrea.

Alex mergând la interviuri, călătorind de-a lungul și de-a latul Angliei, luptând să-și găsească calea și să-și câștige un loc în lume. Îmbrăcat frumos la cravată și costum, așa cum îi stă bine unui Kitchibobo din Carpați, folosindu-și creierul lui deștept foc, moștenit de la mămuca lui sau hai, de la tătuca și obținând o slujbă în buricul Londrei. Încă râdem de faza cu ouăle, dar a fost doar un pas din miile de pasi pe care i-a făcut pe drumul lui.

Alex, atât de dezordonat! Intru în camera lui de adolescent și mă îngrozesc de mormanul de haine și lucruri aruncate aiurea. Exasperată, i le arunc pe toate pe jos, în mijlocul camerei. Cine le culege după câteva ore, printre zâmbetele ascunse ale fiului, de netulburat la calculatorul lui?! Eu, eroina educației moderne.

Ce om frumos a ieșit. Nu te-ar lăsa niciodată la greu, e sensibil și cald și plin de onoare. Puternic și nepermițând nimănui să-l calce în picioare, refuzând categoric urâtul și răutatea. Căzând și ridicându-se, iar și iar. Atât de curajos în luptele lui. Porumbel și vultur. Sunt atât de mândră de el. Că e om frumos.

Că și eu devin, lângă el, om frumos.