Brighton- în căutarea zen-ului

În fiecare sâmbătă unul dintre noi organizează o ieșire și ceilalți doi participă cu devotament și respect profund față de ceilalți membri ai clanului. Tot cu respect (poate doar un pic malițios) dau apoi o notă pentru ziua respectivă. Sadic, Alex i-a dat un 7 lu’ tată’său pentru ieșirea în Hyde Park, care mie mi s-a părut superbă. Cică a depistat nu știu ce defecțiuni organizatorice. Se știe că el e cel mai bun la organizare. Imbatabil. Apoi, fiind rândul lui, s-a hotărât să rupă gura târgului, pardon, a clanului și să arate cine e cel mai măreț Alpha, o, dar cine?! Se subînțelege care e răspunsul. Așa că ne-am dus la Brighton. Cu marș marinăresc înainte. Zău, chiar așa! La ieșirea din apartament Ale ne-a pus un marș superb, pe care am vrut să îl cânt și pe stradă cu patos și zel acvatic, dar nu m-a lăsat. Uneori cred că a rămas cu sechele din orășelul natal, doar aici poate oricine să facă ce vrea, inclusiv să urle un marș pe stradă. Sau poate sechelele sunt ale mele. “E lipsă de respect față de ceilalți”, spune lord Alex, “ești româncă până în plăsele, vrei permanent să negi structura și autoritatea”. Hm, normal, toată viața am negat autoritatea și am luptat contra curentului, că ce autoritate aveam noi?! Autoritatea din România te face luptător de gherilă pe viață. Să zică mulțam că pe el l-am facut lord. Acum poate să mărunțească mărunt din buze la adresa celor cu un comportament inacceptabil.

Întâi ne-am urcat în metrou, puțini oameni, excelent! Doar e pandemie, bine că stau pe acasă. Ce englezi înțelepți. De-ar sta toți pe acasă, ca să fim numai noi pe-afară. Ca niste românași adevărați. Automat eu și Alex ne-am scos cărțile și pixul, obișnuim să citim și să însemnam paragrafele care ne plac. Ador aceasta asemănare cu fiul meu, nu degeaba i-am citit întruna de la vârsta de un an până printr-a șasea, când mi-a dat reject cu forța. Orice muncă trebuie să aibă răsplata ei. Cristi se mulțumește, ca întotdeauna, să stea în fața noastră, să-și admire “posesiunile” pe această planetă și să fie atent la hartă și stații. Cineva trebuie să stea de veghe. Masca mă cam sufocă și îmi aburește ochelarii, dar reușesc cumva să o poziționez, rămân cu sufocatul, dar măcar pot să citesc. 40 minute trec ca fulgerul. London Bridge. Ne dăm jos și luăm trenul pentru o oră.

În așa tren nu am mai fost. Îmi petrec tot intervalul alocat studiindu-l. Cititul, la revedere. Mult mai interesant studiul realității. Trenul acesta nu face nici un “uuuu-ciii-ciiiii”, de fapt e atât de silențios că nu îți dai seama că merge, e curat și luxos, simt că regina ar putea să fie tovarășa mea de vilegiatură, panourile afișează tot ce vrei să știi, stația care urmează, în ce vagon te afli, care vagon e mai liber și care mai aglomerat, unde sunt toaletele în tren, dacă sunt ocupate sau libere. Stau cu gura căscată și nu pot să-mi revin. Am ajuns în viitor sau vin din trecut?! Nici un controlor nu vine să iți tulbure reveria, nu e nevoie, am putut intra pe peron doar introducând biletele în porțile de acces. Oamenii stau la distanță unii de alții, nimeni nu urlă, nimeni nu vorbește țipat la telefon, nici un Goe niciunde, e atât de plăcut și de liniștit încât poți să îți auzi gândurile susurând limpede ca apa peste pietricele. S-ar putea ca fiul meu iubit să aibă dreptate, cred că am să renunț la a mai cânta imnuri marinărești pe stradă. Am să mă conformez liniștii britanice. Știu că e un paradox, dar asta e frumusețea paradoxurilor.

Iaca Brighton! Ieșim din gară și o luăm țopăind spre mare. Străduțe peste străduțe, parcă ar semăna cu alte stațiuni, îmi zic, am trecut prin atâtea. Dar nu seamănă. Nu seamănă deloc. Poate doar în esențe de mare, de cer, de pescăruși. În esențe pure de bucurie.

Totul mi se pare excentric, neașteptat. Izbitor. Graffiti artwork peste tot, oriunde întorci privirea. Un perete uriaș pictat cu istoria rockului pe zidul larg al unui pub, "music mural", stăm și căutăm figuri cunoscute printre culorile amestecate, uite-l pe Elvis, pe Freddy Mercury. Eu nu identific pe nimeni, bineînțeles, se știe că nu recunosc figurile nici dacă au numele lipit pe frunte, dar recunosc imediat mătura lui Harry Potter într-o vitrină și văd toate bufnițele care stau prin geamuri, privind superior trecătorii. Evident, în nici o altă stațiune nu am mai admirat bufnițele stând de veghe în ochii caselor. Adjectivele taman potrivite ar fi “șocant” și amuzant”, dar sunt împletite atât de strâns, încât au devenit una. Frisoane electrice și schițe de râs te iau prin surprindere la orice întorsătură de alee. Un melc uriaș roz, de vreo doi metri se târăște pe un perete. Nu e adevărat, bineînțeles, dar ce caută pe acolo?!

Atmosfera străduțelor îmi pare sea gipsy sau poate indiană totuși?! Încerc să mă dumiresc, dar nu e ușor. Peste tot rochii graffiti, cum îmi șoptesc singură în zona analitică a creierului meu amorțit de endorfine, par a fi de inspirație indiană turnată în culori englezești, sobre, ce combinație e asta?! Nici vorbă de solaritatea hainelor italienești, de culorile vibrante ale rochiilor portugheze, aici doar marouri și griuri încolăcite în linii sinuoase, culori de pământ, culori solide, de care te poți sprijini, culori de guvernantă englezoaică. Un pic excentrică în severitatea ei victoriană.

Pe de altă parte ce splendoare de culori cad peste noi, presărate cu generozitate de apele cerului zburând peste mare, ce turcoaz, ce griuri, ce azur, ce verde grizonat, ce bleumarin plumburiu! Le trag în piept cu nesaț odată cu vântul, le simt pictându-mi venele pe dinăuntru, într-un sea graffiti luminos de albastru. E frumos.

Până și pietricelele de pe plajă s-au deghizat în culorile naționale, aș putea să stau o zi întreagă răscolind printre ele, fascinată de unghiuri lucind gri, maro sau negru umed. În căutarea pietricelei perfecte aș deveni zen de tot, vântul mi-ar flutura buclele de Rapunzel cât colo, clătindu-mă cu mâinile lui reci, iar vuietul mării ar dansa în țipete de pescăruși. Ați observat cum pietrele de pe plajă sunt ca prințul din poveste? Când găsești o frumusețe răpitoare, esență de piatră sclipitoare, o ridici, dar în palma ta, dogorită de lumină, orice strălucire îi dispare și se transformă în broască râioasă, bucățică de tartru urâtă și ternă, pe care o arunci repede, întrebându-te ce ai văzut la ea?! Am învățat repede lecția asta, dar tot culeg o pietricică neagră pentru colecția mea.

Buticuri cu ciocolată, suveniruri, fish and chips pe tot locul, amestec de clădiri albe, luminoase, elegante și carusele cântătoare zornăind cu sunete de flașnetă, Ne plimbăm pe Brigton Palace Pier care le îmbină pe toate. Valurile mării, plaja până în depărtare, străjuită de clădirile albe ca spuma, zdrăngănelele jocurilor pentru copii, un cazinou, șezlonguri pașnice, strălucire și fast de carnaval. Chiar și o capsulă a timpului. Cine altcineva ar fi pus așa ceva pe un dig la o margine de insulă pentru a fi deschisă peste 50 de ani?! Mai quirky de atât nu se poate, dar nici mai fascinant.

E plin de pescăruși. Țipătul lor cântat poartă cu el marea și toate învolburările ei. Și brusc îmi dau seama că Brighton e totuna cu pescărușii lui. Sunt eleganți și albi și zboară maiestuos, planând somptuos pe valuri de vânt. De o frumusețe care îți colorează inima în aur topit. Dar țipă ascuțit și sfredelitor și sunt hoțomani, gata să-ți fure înghețata din mână dacă nu ești atent. Au maniere de baltă.

Așa și orașul. Vibrant, ostentativ, un pic kitschos, fermecător prin agitație, coloratura umană, graffiti, un bâlci uriaș străjuit de marele zid al mării albastre, cu totul și cu totul vintage. Englezesc de rasă pură. Adică un amestec imperial. Am avut senzația unei călătorii în timp, străjuită de ochii bufnițelor. Poate, fără să-mi dau seama luasem expresul de Hogwarts de pe peronul 9 și 3/4.

Ce mai calea-valea, mi-a plăcut fiecare minut, căci doar nici eu nu-s vreuna care intră în muzee de artă, învârtind stilul pe degetul mic. Una e chic-ul franțuzesc și alta e excentricitatea englezească.

Ce să fac dacă mă potrivesc mai bine cu a doua?!

Dacă am găsit zen-ul?! Nu prea, poate la următoarea vizită, acum a fost prea tumultos vuietul lumii. Am zburdat întruna de bucurie exact ca pescărușul care a furat înghețata.