Buburuzisme 3

Lili se uită printr-o carte scrisă de marele Jamie Oliver, adoratul, căutând o idee pentru meniul săptămânal.

Cri (cu spaimă, după ce a identificat dintr-o privire potențialul pericol): - Lili, dupa rețetele ăluia îmi merge burta de nu mai pot și mi se strâng mațele grămadă, nu poți să schimbi cartea?!

Li (revoltată):- E bună cartea, măi!

Cri:- Nu pentru mine, Liliucă bezmetică ce ești. Nu vezi câtă lămâie bagă marele chef?! Plus tot felul de condimente dubioase. Schimbă cartea sau nu răspund pentru faptele mele!

Li (resemnată în fața greutăților vieții): - Bine, bine, o să-ți fac veșnicul grătar cu piure!

Cri (fericit): - Așa, vezi!

Cri (rupt de foame): - Liliuca, nu ne prezinți meniul?

Li (binevoitoare): - Ba da. Luni- avocado quinoa power salad.

Cri (oripilat): - Ce-i asta?! Așa-i spune la piure în coreeană?!

Li (netulburată): - Marți- sandvișuri cu avocado și prosciutto, plus smochine.

Ale (încremenit de oroare): - Nu folosi termenul “sandvișuri” când vorbești de pesmeții ăia nenorociți de secară. Nu pot să îndur asemenea înșelăciune în termeni.

Li (împăciuitoare): - Să zic biscuiți?

Ale: - Nici un biscuite! E un adevărat sacrilegiu. Biscuiții mei iubiți! Nu, nu. Zi-le pesmeți, ca la marinari!

Tocmai am primit un mesaj pe telefon de la NHS, să mă programez pentru vaccinare covid, am tresărit fericită, cu inima tresăltând de emoție. Eu! Prima din familie. Nota zece pentru NHS! A știut cum să aleagă cea mai importantă persoană din această familie! O, da!

Lili (făcând dansul pinguinului și intonând sacadat imnul victoriei, inventat ad-hoc): - Să vezi ce-o să vă bat la remi după ce mi se modifică structura ADN-ului! Superwoman! Aoleu, poate îmi crește păr peste tot și mă gorilez, hm, de fapt n-ar strica, că parcă am tot mai puțin păr, acuș dau în chelie!

Ale (privind cu mare mirare manifestările materne):- Poate devii mai silly decât ești!

E ora 8:55. Primăvara dă să încapă pe geam. Alex vine spre noi, ne îmbrățișează strâns și își ia rămas bun cu mult drag. Ca de la cei mai iubiți părinți. Unicii, de altfel. “Plec la muncă, dragilor. Să fiți cuminți, mă întorc cât de repede pot. Știu că o să vă fie dor de mine, dar ce să-i faci, asta-i viața. Dură rău.“

Noi îi răspundem cu iubire: ”Să ai o zi ușoară, dragule! Ai grijă de tine”. Ne mai strângem o dată în brațe ursește. Să ne țină. Apoi Alex se desprinde cu regret, se așază în scaunul lui rotativ, la biroul lui uriaș cu monitoare și începe lucrul. Noi ne vedem de ale noastre, în aceeași încăpere, care e și bucătărie și living și birou de lucru. Așa-i în pandemie.

Brusc, Alex începe să se vaite dramatic, are un meeting neașteptat. Chiar acum.

Cri(disperat, încercând să meargă aplecat prin spatele fiului prețios): - Acum?! Stai că nu am udat florile! Nu începe încă!

Am aruncat o față de masă peste puzzle-ul care se lăfăie pe tot blatul bucătăriei și ne-am instalat la micul dejun. E o dimineață cu porridge și asta spune totul. Varianta englezească e combinată în mod artistic cu niște românisme. Plimbăm extatic pe la toate papilele gustative, maglavaisul delicios amestecat cu ciocolată, afine și zmeură. Suntem fericiți, cufundați până-n gât în această fericire simplă.

Cri (recapitulând alene programul viitorului): - Mâine avem piscină de la ora 7.

Ale (ieșind brusc din Nirvana, șocat de proprii lui părinți): - Ora 7 dimineațaaa?! Bate-mă furtuna, nu sunteți normali?! Ce-i cu hei-rup-ul ăsta?! Nu așa m-ați învățat.

Li (încântată, savurând prospețimea unei boabe de zmeură ): - Cum nu?! Plăcerile vieții înainte de toate!

Ale (reamintindu-și de plăcerile lui): - A, da! Că bine zici, micuțule yoda cel înțelept. Tată, îți mulțumesc că ai făcut micul dejun în locul meu. Ca să mă revanșez, fac eu cina !

PS. Se știe că în familia noastră nu se servește cina.

În micul nostru trib e o strădanie permanentă pentru o viață sănătoasă și asumarea unei noi identități. Cea în care ronțăim toată ziua la legume crude și bem doar ceai de plante. Mai avem până acolo, e adevărat, chiar cale lungă, poate n-o să ajungem niciodată, că de, vechile noastre identități sunt destul de pofticioase, cu înclinații dramatice spre abaterile fascinante, pline de zahăr și pizze, dar important e că suntem pe drum. Nu așa se zice?!Ș))). În acest context cu totul special, ne supraveghem cu ochi de vultur identitățile (mai mult eu, of course, dar cineva tre’ să fie polițistul cel rău).

Lili (care tocmai a descoperit cruntul adevăr): - 5 scoop-uri de cafea i-ai dat lui Alex astăzi?!?! Incredibil! Ți-ai pierdut mințile?! Câtă cafea bagi în copil?!

Alex (observator imparțial, mulțumit de propriile-i motoare duduind la turație maximă):- Ai observat cum i s-a schimbat vocea lui mama?! Din pudel duios a devenit chihuahua nevrotic.

Ale (încercând sa impulsioneze conversația leșinată a familiei): - Unul de la muncă ne-a dat mail la toți că se mută din Londra la Sheffield și își schimbă slujba. În mijlocul pandemiei el renunță la munca cu studenții și se face antrenor de golf!

Li (fan declarat al nației britanice): - Mereu m-a uimit disponibilitatea englezilor de a-și schimba viața într-un mod spectaculos. Aș vrea să fiu și eu așa. Să sar din lac în mare și vițăversa.

Cristi (complet neinteresat de subiect): - Lili, când primesti odată comanda aia de la Amazon cu hainele de pat? Să vezi că nu mai vin niciodată și te-or tras în piept.

Lili (se uită la el, necrezându-și ochilor): - Tu chiar vorbești serios, nu te joci, nu?! Au venit acum o săptămână și tu ai spus cu gura ta că vrei să îmbrac patul direct și rapid, că te-ai săturat de alea vechi! Dormi în ele de o săptămână! Țipă de portocalii ce sunt!

Cristi (scormonind prin amintirile “bogate” ale săptămânii pandemice): - A, da. Parcă îmi amintesc ceva, ceva. Ce să-i faci, eu trăiesc în lumea mea viitoare. Alzheimer curat.

Ale: - Atunci o sa fii fericit. Nu tu griji, nu tu amintiri.

Cristi (zâmbind cu drag la gândul liniștii viitoare): - Cel mai fericit.

Alex (dur de-a dreptul): - Dar poate ai ghinion si până atunci se inventează leacul pentru Alzheimer.

Lili, apucată de harul ordinii universale, de o dulceață suavă: - Ale, felicitarea asta a ta de la Kinderu’, o aruncăm sau vrei să o păstrezi?

Alex, după câteva secunde în care nu poate îngâna nimic de atâta stupoare existențială: - Cum adică să o aruncăm?! Pe ale tale le arunci?

Li, la fel de stupefiată: - Cum să le arunc pe ale mele? De la prietenele mele! Dar m-am gândit că poate pe tine nu te interesează și vrei să o arunci.

Alex (uitând de politețea britanică în fața acestor barbarisme materne): - NU!

Li (împăciuitoare): – Bine, bine, nu e nevoie să răcnești așa. Doar am întrebat.

Cristi, fatalist: - Așa face și cu mine, întreabă cu vocea aia dulce, care te zăpăcește de cap, dar răspunsu-i clar. Eventual se miră la nesfârșit cum de ai altă părere, dar face tot cum crede ea. Eu zic să-ți salvezi felicitarea până nu ți-o zvârle la gunoi.

Poate ați stat zi și noapte și v-ați întrebat unde sunt realizările mele culinare recente. Ele au existat, sigur că au existat, dar din nefericire nu au fost apreciate la justa valoare de familie, așa că au fost puse pe lista neagră. Ce oameni, dom’le, ce oameni! N-au cei șapte ani de la mama lor de-acasă! De exemplu, sâmbăta trecută am făcut o minunată budincă de orez, e adevărat că am mai schimbat rețeta pe ici, pe colo, conform geniului autentic care mă stăpânește, dar ce mi-au auzit urechile!

Cristi (învârtindu-se pe lângă fiertura care i se pare ciudată rău ): -Afară-i vopsit gardul, înăuntru leopardu’! Eu nu mă ating de asta.

Lili (optimistă până în pânzele albe, punând porții generoase, în speranța ascunsă că va scăpa repede de dulcele incert):-Sunt convinsă că o să vă placă! Terminați cu prejudecățile, e orez, vă place orezul!

Cristi (băgând curajos lingurița în budincă) : - Parcă-i poză de la colonoscopie.

Shepherd Pie cu adaos de Mațo grosso, știți mâncarea aia care se face când se taie porcul?

Lili, nu o pui pe facebuk?? Va fi cel mai lung comentariu al meu!

Alex (privindu-și cu milă mama și încercând să spună ceva pozitiv):- E bun gemul!

Cristi (râzând sarcastic): - Ăla e de la Lonea! Normal că-i bun.

Atât de tare râd ăștia doi de budinca mea, că le-au dat și lacrimile. Se țin de burtă și aproape le sare orezul din gură.

Între timp au mâncat jumate, tot spunând: - NU-i rea! O mâncăm, nu o respingem. Da’ să nu mai faci.

Cristi (exasperat de dulciurile nedulci de care are parte în ultima vreme):- Poate dacă respectai rețeta și puneai niște zahăr.

Lili:- Am pus un borcan de gem! E dulce de leșini.

Cei doi se uită unul la altul, strâmbă din nas: - Nu e dulce deloc. Da’ i-adevărat că leșini.

Lili (filosoafă): - Na, iaca, cui nu-i place, să nu halească!

Credeți că a rămas vreo boabă de orez?! Dar numai eu știu câte a trebuit să îndur până au gătat-o. Budinca, despre ea vorbesc. Dar cum era sa postez un asemenea eșec?!

Cri (fericit de cornul abundenței ce urmează să se întrupeze în curând de pe lista mea urieșească):- Noi toate astea le mâncăm de Paște?! Și cremeș și cozonac?! Faci tu tort diplomat?! Aolicăăăăă, ce viață bună!

Li (fandosită): – Ce nevastă bună, vrei să spui.

Ale (holbându-se și el la listă):- Tu vrei prăjituri? Atâtea?! Pline de zahăr din ăla dulce??! Eu nu.

Cri:- Normal ca vreaaau prăjituri!

Ale (mulțumit până peste poate):- A se nota că eu nu am cerut prăjituri.