Buburuzisme 6

Suntem la masă, înfulecând ca disperații prânzul. Dacă ne-ar urmări cineva ar putea crede că tocmai am ieșit dintr-o grevă a foamei colectivă. Vrând să uite de groaza absenței totale a cinei, Alex vorbește despre ce vom face în caz de covid. Ne organizează. Care în ce cameră se va retrage, care ce va atinge, care nu va avea acces la bucătărie sau baie. E foarte bun la organizare. Știu că vrea să ne scoată ochii că toată ziua suntem la Asda și la Morrisons, la cumpărături. În zone contaminate adică. Ce să facem și noi?! Dacă asta e singura distracție îngăduită?! Cumpărăm și tot cumpărăm. Cristi îl ascultă în dorul lelii, comentând la fiecare pas și la fiecare cuvânt. Curat Gică Contra.

Alex (enervat): - Tată, vrei să cooperezi aici sau nu?!

Cristi: - Dacă mai sunt lucid. Că nu se știe, după ce mă carantinezi în dormitorul ăla mic. Și cu covid și claustrofob parcă e prea mult!

La piscină. Tocmai am scos un răcnet pițigăiat dându-mi drumul curajos în apa destul de rece. Cam prea rece, parcă. Gen salt în mijocul Oceanului Arctic. Încep să dau viguros din aripi și din picioare, făcând ceea ce numesc în sinea mea valsul pinguinului bezmetic, încercând să nu tremur din toate balamalele și scârțâielile. La un moment dat ajung în dreptul lui Cri, care e numai un pic vânăt pe la buze. Îl ating și tresar uimită, de plăcere, ca un eschimos care a ajuns lângă foc, înconjurat fiind de cuburi de gheață.

Li (încântată):- Ce cald ești!

Cri (încântat la rându-i) - Ca o bucată de slănină scoasă din congelator. Am un plan foarte bun pentru viitor. De aici încolo te voi lăsa pe tine să intri prima în apă, știi vorba ceea, „Ladies first”! Și dacă urli, eu nu mai intru. Servus și la revedere!

Li: - Păi și ce faci?! Pleci acasă? Mă lași singură?!

Cri (fericit) - Stau în jacuzzi. La clocoteală. Acolo-i de mine!

Suntem pe Oxford Street, eu și Cristinelu’. Stăm pe o bancă de piatră în mijlocul șuvoiului de oameni ce curge în ambele direcții. Adio pandemie! Nu mai pot de fericire în timp ce înfulec o shaorma, luată de la colțul străzii. Da, da, și pe Oxford Street poți găsi shaormele. Chiar supergustoase. De la o oareșicare depărtare răsună zgomotele unui marș de protest. Claxoane de mașini, voci și râsete, strada vibrează în propria-i simfonie. Ah, ce-mi place!

Cri (uitându-se cu jind la vitrina strălucitoare de alături) - Nu intrăm un pic să vedem ce parfumuri au?!

Li (mulțumită cu gustul de mult pierdut al cartofilor prăjiți): - Intră tu până termin eu de mâncat. Mă găsești tot aici.

Cri (stupefiat): - Ce vorbești?! Să te las aici?! Cu rucsacul ăsta? Ți-l smulge careva și parcă văd că tu stai liniștită mai departe, mușcând din lipie și savurând plinătatea existenței. Nu mă duc niciunde.

Li ( cu gura până la urechi de fericire că soțiorul o cunoaște atât de bine): - Chiar așa aș face!

Cristi ne explică detaliat că trebuie să cumpere bandă de izolat ușa pentru că atunci când Alex deschide geamul, ceea ce se întâmplă destul de des din păcate, se face curent între ușa de la intrare și geamul lui și intră praful. Praful e dăunător sănătății. Eu nu prea ascult discuția, e prea tehnică și pe mine praful nu mă deranjează, atâta timp cât nu trebuie să-l șterg eu. Mormane de praf să mă înconjoare, sunt perfect adaptată și sănătoasă. Alex însă îl ascultă cu atenție și pune întrebări pentru a înțelege pe deplin conceptul. Apoi pleacă și strigă de pe hol:

-Tată, vezi că fac un pic de praf că deschid geamul!

Neavând succes cu mesajul subliminal, care implica nedeschiderea ferestrelor si trăitul într-un microclimat steril, Cristinelu’ a cumpărat bandă de izolat, a baricadat ușa, ba chiar a mai îndesat și o cârpă la bază, că în partea de jos nu putea să pună izolație. Cârpa se mișcă de colo, până colo de câte ori deschizi ușa, apoi trebuie îndesată manual la loc, iar conceptul a trebuit să îi fie explicat din nou lui Alex. Cu lux de amănunte, că era dificil de înțeles.

Ale (luminat, deși cam greu): - Carevasăzică, acum locuim într-un apartament de mii de lire, în mijlocul Londrei, dar avem cârpă la ușă în stil ardelenesc, moștenit din moși strămoși.

Cri: - Așe, vezi, ai priceput.

Ale așteaptă rezultatul la un interviu, e fiert, stresat, vai de capul lui. Brusc, după un weekend de chin, s-a facut luni, abia se scurge și asta. Toată ziua nimic. “Ce fac englezii ăștia de nu văd pe ce comoară sunt gata să pună mâna?!”, filosofăm noi revoltați pe toată nația britanică. Seara la 8 primește în sfârșit un mesaj. Din 100 candidați au mai rămas 8, din 8 au mai rămas doi. Miercuri iar are interviu, cu alt șef, doar doar îi va ajuta să se hotărască.

Lili (cu fatalism mioritic): - Cum văd eu lucrurile. Dacă e să fie o să fie și dacă nu o să fie, nu o să fie. Așa gândesc eu.

Cristi (de-a dreptul uimit): - Vai, Lili, puțul gândirii!

Ale, dis-de-dimineață, încercând disperat să-și îmbunătățească viața și să supraviețuiască noii zile pline de meetinguri: - Știți ce m-am gândit azi noapte? Să mut routerul la mine în cameră, să fie mai aproape, poate așa o să am viteză mai mare.

Li (îngrozită, deși nu înțelege nimic din implicațiile mutării “nu știu cui”):- Și eu mai am net în camera mea? Cum îmi mai țin orele?!

Cri (pasiv-agresiv): - Mda, las’ că nu-mi trebuie net seara când mă pun în pat. E adevărat că mă mai uitam la știri sau pe site-uri, dar chiar nu-mi trebuie. O să fac sudoku și o să citesc.

Li (sărind repede în ajutor): - Poți să colorezi, Cri.

Cri (lămurit de-a dreptul):- Da, o să-mi colorez viitorul cu creioane gri.

Mâncăm ca disperații paste cu usturoi și cu varză de bruxelles. Și nu că aș fi vreo lăudăroasă (deși sunt!), dar mi-au ieșit cu totul genial!

Cristi (extaziat): - Rețeta asta s-o scrii, că e foarte bună! S-o mai faci. Li (cu aere de mare chef): - Nu trăbă. Îi în capul meu. Forever. Ale (lămurit): - Da, da, foarte organizată ești. Totul face parte dintr-o listă. Nu se știe unde e lista, dar e pe listă. Mănâncă, tată și ia-ți adio!

Ale: - Știați că Denzel Washington are un fiu? Care a jucat în filmul ăla, Tenet. Pe care l-am văzut vreo 5 minute. Atât era de bun.

Li (cu o privire întoarsă spre interior): - Și eu m-am uitat la el?! Hm. Uneori mă întreb dacă eu am vreun soi de memorie sau nu. Apoi uit ce m-am întrebat.

Ale (istețel, mânca-l-ar mama): - Tu ai memorie de goldfish. De-aia de o secundă.

Alex intră pe ușă la 7 seara, după aproape 12 ore de când a plecat la muncă. Din ușă, strigă disperat:

-Pregătiți, vă rog, boeuf-ul! Fără delay, să nu aud de așa ceva! Toată ziua am avut numai salata aia de boeuf în cap. Așa am supraviețuit socializării excesive.

Lili (grijulie, în timp ce încearcă să taie pâinea): - Alex, mamă, ai grijă la pâine, că e cam tare, vezi să nu îți rămână dinții prin ea, să-ți trebuiască iar dentist, ferească sfântu'! Că nu mai avem bani de casă dup-aia. Dar te descurci tu, am încredere.

Ale (gata de luptă) : - Voi găsi o modalitate! Doar sunt “găsitorul de soluții”! Toată lumea stă la coadă să găsesc o soluție! De n-am timp nici să visez la salata de boeuf.

Cristi (suav și fericit că se mănâncă, chestie neașteptată la noi în familie): - Liliuca, nu vrei niște ouă umplute la ora asta blândă a serii?

Lili (care știe ce-i poate fierea): - Nu, nu, refuz categoric!

Alex: - Și eu, chiar dacă nu categoric. Dar, tată, poți să-ți pui ouăle mâine în porridge dacă nu știi cum să scapi de ele.

Cristi: - Alex, lasă dimineața, nu vrei acum niște ouă umplute curate?

Ale (scuturându-se de groază): - Tată, nu există ouă umplute curate.

Cristi: - Ba există, dacă-s fără maioneză. Uite, le-am șters de sosul cel delicios, special pentru tine.

Ale (rămas fără replică, se uită totuși cum tată-său îi aruncă niște ouă umplute în farfurie):

- Sper că nu le-ai lins! Poate ar trebui să le ștergi și cu un șervețel, uite mai este o urmă acolo!

Mă uit holbată la un tip care schiază pe stradă, nici mai mult, nici mai puțin. Mașinile vâjâie pe lângă el, dar nici că-i pasă. Are echipament de protecție, bețe adevărate de schi pe care se sprijină sau își face vânt spre înainte, iar picioarele îi valsează bine ancorate în cele două schiuri pe roți. N-am mai văzut așa ceva. Adevărul e că aici poți să vezi tot felul de lucruri.

-Ale, cum se numește asta?! îl întreb entuziasmată pe fiul meu pe care îl consider un fel de enciclopedie ambulantă, mai ceva ca Britannica.

- Sport! răspunde el netulburat.

Lili, plină de importanță și de hărnicie subit inventată:

-Cristinelu’, tre’ să facem astăzi frigiderul, că e mizerabil.

Cristi (întorcându-i neveste-sii propriile-i cuvinte, cu dibăcie de spadasin încercat): - Carpe diem, Lilișor, lasă frigiderul! Carpe diem!