Cambridge- în căutarea zenului

Ne-am gândit să o luăm înaintea celui de-al doilea val al pandemiei care se îndreaptă spre noi. Urcă în Europa, urcă și în Anglia, crește ca un val care vine dinspre nord spre sud, dinspre est, spre vest. Să o luăm doar puțintel înainte și să mai vedem ceva, să mai căutăm nițel zen-ul. O privire pe hartă s-a lăsat cu unanimitate de voturi. Cambridge să fie.

O călătorie de 45 de minute în minunatul tren, trenul cu pricina, de care încă nu m-am plictisit. Nici nu aveam cum după numai două călătorii. Am avut totuși o mică nemulțumire. Spiritul românesc, anihilat prima oară din cauza entuziasmului nespecific, a scos capul și s-a înfiripat într-o critică măruntă, mărunțică de-a dreptul. Erau 24 de grade afară, de ce papură vodă trebuia să fie aer condiționat în tren?! Englezii ăștia, cum spuneam, sunt foarte rezistenți la frig, eu tremur în geacă, ei pe plajă, eu tremur în tren, ei în tricouri își șterg fruntea de transpirație. Dar în rest am fost mulțumită de condiții. Măsuță, curățenie feroce, liniște, viteză, mi-am tras fermoarul la geacă și am încercat să nu mai caut nod în papură.

V-am spus cum lupt clipă de clipă cu spiritul românesc de cârcotaș al lumii?! Mereu am fost bună la învățătură, așa că m-am trezit premiantă și la învățăturile strămoșești. Transmise din tată-n fiică. Dacă sunt la piscină, de exemplu, în minunatul complex în care locuiesc, dăruit cu spa si alte cele, primul gând care mi se aprinde felinar în cap e: “Ia te uită și la asta, cum nu stă pe banda ei!”. Sunt maxim patru persoane odată la piscină si fiecare înoată pe o bandă imaginară, nu sunt delimitate. Eu nu știu să înot, doar dau din aripi pe acolo, dar banda mi-o văd imediat. La milimetru. Orice încălcare a ei mi se pare o încălcare a legislației internaționale. Mi se înfiripă iureșul drept în moalele capului, gata să țâșnească în explozie de aburi spre tavanul plăcut pe care alunecă luminițe de liniștire. Bineînțeles că al doilea gând e cel reparator, imediat. “Termină cu prostiile, îmi spun, nu e treaba ta.” Mă liniștesc, câțiva centimetri de apă nu sunt o bătălie de purtat. Sau pe stradă, unde frecvent mi se agață privirea de câte o excentricitate:“Uite-o și pe aia cum e îmbrăcată!”, replică urmată rapid de “Nu e treaba ta. Stop.” Și tot așa. A început să funcționeze. Mă gândesc dacă să brevetez această metodă de debuclare mentală. Lupta ancestrală dintre drăcușorul cel rău și îngerașul cel bun. Rezolvată.

Dar uite, am ajuns la Cambridge. Ne dăm jos din plăcutul și răcorosul tren (eu și rezonanța mea pozitivă, da!) și o luăm pe străzi. Orășelul (așa mi se par toate acum după Londra, nu se poate altfel!) ne întâmpină cu un aer anume. Îmi ia câteva minute să-mi dau seama despre ce e vorba. Fiind specialist profan și în asta (nu știu dacă se pot alătura cei doi termeni, dar eu i-am alăturat pentru că mă definesc perfect), recunosc imediat când simt parfumul indescriptibil al fengshuiului. Orășelul e așezat pe loc cu fengshui. Armonia e dulce și atotcuprinzătoare.

Prima oprire e la grădina botanică. La poartă, în timp ce Alex plătește mă gândesc de ce oare mai intrăm noi la încă o grădină de acest gen. Doar am văzut destule. Recunoașteți tiparul, nu?! Același. Cârcotașul șef în acțiune la Cambridge. Dar apoi gândul nefericit îmi dispare de la sine. Locul e minunat. Picătură cu picătură cade asupra mea de sus și mă învăluie într-o peliculă de frumusețe, zen, zen și claritate albă, curată. Grădina de lavandă și trandafiri, grădina de iarnă. Ce potrivire măiastră de argintiuri, verde adormit în gheață și izbucniri bruște de roșu și auriu.

Totul curge fluid și parfumat, bate vântul a mov și a ierburi, a toamnă și a septembrie, bate a lumină și a dulceață de mere. Nu-mi pot stăvili instinctul de culegător și pun în poșetă două mere cucuiete, căzute din pomul rotund, plin ochi de rod și culoare. Trecem pe lângă lacuri mititele, uite un curs de pictură unde doamne în vârstă pictează fiecare în variantă proprie, e de mirare cum își petrec aici oamenii anii de pensie! Oare cum e să stai pe malul verde, cu rățuște și lebede, cum e să ai în față un copac uriaș cu frunze roșii ce se oglindește plin și fengshuian în apele alunecând oglindă peste oglindă și să pictezi?! E atât de zen, încât aproape că nu pot cuprinde. Dar îmbrățișez totuși speranța întreagă, cu lumina ei rozalie cu tot. Poate, cândva voi picta și eu. Fără talent, dar ce importanță are?!

Trecem pe lângă arbori uriași de sequoia, conuri neobișnuit răsucite în spirale străvechi se odihnesc presărate prin iarbă, culeg câteva, normal, și le pun în poșeta care devine din ce în ce mai grea. Aș culege și niște lavandă, dar nu pot să mă pretez la așa practici nemernice. Acesta e un loc care te ridică deasupra condiției tale mărunte. Simți așa o elevație, o scuturătură, o înălțare care are loc în ciuda voinței tale limitatoare.

Un aer de frumusețe veche și elegantă transpare din clădirile uriașe în stil gotic, sumbru cenușii, unde învățătura e exact la locul ei, în exact locul în care trebuie să fie. Flori gingașe și viu colorate stau lipite de ferestrele subțiri și înalte, umplând anticul de viață și freamăt. Dându-i un impuls spre real, spre viața din portocaliu și galben. Autenticitate și plăcere dulce, răvășitoare.

Întregul orășel respiră în istorie și totodată în confortul modernității. Străzi lungi, înguste, doldora de buticuri, tradiții de familie, terase mici, cu un aer franțuzesc sau chiar italian, printre catedrale si universități atât de impozante că te ia cu leșin.

E ca o cutie cu brizbrizuri: gotice (dantelate la greu, cu mici monștri înspăimântători ce te privesc cu ochi străini și goi atârnați de frontoane), savante (cu tot felul de ceasuri de lună, de soare, de vânt, construcții complicate din care eu nu am înțeles nimic), fengshuiene (cu bărci lunguiețe alunecând grațios pe canale și copaci cu trunchiul făcut parcă din frunze de toamnă, lipite cu grijă una peste alta). O cutie cu minuni, din care, când ridici capacul, răsare o lumină dulce, ușor movulie ca lavanda și la fel de parfumată, sunete cristaline de canale venețiene, clipocit de apă și de înțelepciune. E ceva aparte de jur împrejur, o dorință de cunoaștere care bate din palme în fața tuturor, trezindu-i din amorțeală. Un domn în vârstă intră în vorbă cu Alex și analizează amândoi minunile ceasului albastru ce-și învârte axele în funcție de stele și istorie, un cerșetor oarecare pare aproape stilat prin eleganța degetelor lungi alunecate printre filele cărții pe care o citește. Pare departe, într-o altă lume.

Cambridge e genul de loc construit în mod genial deasupra unui creier uriaș și toate sinapsele de la suprafață sunt strâns conectate, făurind o Casă a cunoașterii care te protejează de tumultul deranjant al lumii, te ajută să înveți, să știi tot ce ai nevoie să știi. Te aspiră în bucla-i albastră și te învață cum să aspiri mereu spre albastru. Blând, cu dulceață nespusă, inevitabil.

E un loc bun, un loc cu fengshui, un loc pe care poți să-l iei cu tine când pleci mai departe.

Lili (în timp ce scrie despre Cambridge, simțindu-se mai deșteaptă ca de obicei, aplică un chestionar ad-hoc):- Ale, ce ți-a plăcut cel mai mult în excursia noastră?

Alex (scos brusc din ale lui, e năuc și realizează cu întârziere ce importanță au cuvintele pe care le rostește, ele urmând a fi imortalizate pe veci în blogul lu’ silly mum):

- Ce mi-a plăcut?! Hm, liniștea, culminată cu, aaaa, ba nu, împletită cu aerul de intelectualitate.

Cri (care șterge praful, în timp ce nevastă-sa scrie, sare agil la fileu): - Împletită în două sau în patru?!

Alex (nebăgându-l în seamă, ca un lord adevărat ce este ): - Freamătul vieții. Aerul era clocotitor, vibrant printre clădirile alea frumoase vechi de peste 800 de ani.

Cambridge, vechi și viu, totul laolaltă. Frumusețe și măreție în majuscule.