Chestiunea gunoiului

Vă spun sincer, de când m-am mutat în York, simt că salvez planeta în ultimul hal. Îmi petrec ore din viață în acest sens. Fac liste și studiez pe net. Greșesc și învăț din greșeli. Îmi organizez zilele în funcție de gunoi, tipuri de gunoi, să nu cumva să ratez ridicarea gunoiului, unde naibilui să mai depozitez gunoiul și întrebarea de groază: „Unde aruncăm chestia asta?!”. Pentru că, să nu uităm, unele chestii nu se încadrează niciunde, afurisitele.

Bun, să vedem cum stau cu buclele mentale. Vreo 50 de ani am aruncat gunoiul în containerul dintre blocuri, pur și simplu. Frumoase vremuri. Îmi amintesc de ele cu nostalgie. E adevărat că uneori nu veneau să ridice gunoiul și se revărsa tot pe lângă, zburând prin cartier și mirosind atât de îmbietor vara, pe o caniculă de 33 grade, încât nu-ți mai deschideai geamul nici dimineața, nici noaptea și dădeai din colț în colț dacă aveai niscaiva musafiri, care puteau să aprecieze în ce zonă selectă locuiești după intensitatea mirosului. Dar măcar era afară și nu înăuntru! Cum spuneam, am rămas cu amintiri plăcute, de lejeritate existențială.

Apoi trei ani de Londra. Boboc. Tot ce vroiai să ia calea neantului, puneai la marea grămadă în saci menajeri, luai liftul până la parter, să nu te obosești cu greutatea în spinare și hopa, țopa, arivederci Roma! Gunoiul se ridica zilnic, blocul era impecabil, mirosind frumos, doar era London, nenicule! Nu de ici, de colo.

Apoi ne-am mutat cu șandramaua la York. Și am început prin a ne holba la containerele noastre de gunoi. Ca niște oameni cu multă carte ne-am pus întrebarea legitimă, „De ce oare sunt containere diferite?!”. Unele mici, unele mari, culori diferite. Brusc am simțit că am ajuns pe altă planetă. Una dificilă, cu multe pretenții. Exagerate.

Fiind o persoană studioasă din fire, dă-i și citește, pe net, unde altundeva?! Cu sprijinul dezinteresat al celor din familie, desigur, care fiecare își dădea cu părerea sau cu greșeala.

O dată la două săptămâni se ridică gunoiul menajer. În containerul mare negru. În saci menajeri legați. Adică resturile de mâncare, cojile de cartofi și de ouă, asta în caz că nu vrei să le faci compost, ceea ce nu intenționez nici într-o mie de ani. Mi-am cumpărat compost, ca o persoană civilizată. Alternativ, tot la două săptămâni se ridică containerul verde, care e cu resturi de grădină, adică frunze, crenguțe și iarbă.

Plus cele trei cutii mici de reciclare, una pentru carton și hârtie, care nu se pun în saci de nailon, pentru că ce treabă e aia, să amesteci cartonul cu plasticul?! Una pentru plastic, care se pune în saci transparenți, nelegați, ca marii maeștri sanitari ai ridicării gunoiului să vadă că nu ai amestecat prostește plasticul cu hârtie, doamne feri! Și una pentru sticlă. Se subînțelege că îți speli borcanele înainte să le arunci, că doar nu ești animal! Îți speli și plasticurile, că altfel te trezești cu animale fioroase la container, două săptămâni de așteptare nu-s de joacă! Speli totul, apoi, frumoase, le poți arunca.

Să nu credeți că am dobândit această știință de carte așa ușor. La început, după ce i-am așteptat ca pe Moș Crăciun timp de două săptămâni, presând la carton și la plasticuri (casă nouă, de, comenzi zilnice la Amazon, iar ăștia, nebunii, împachetează totul în zeci de cutii și folii!), după ce ne-am chinuit să sortăm ca nemuricii am avut enorma surpriză să-i vedem cum ajung în fața casei noastre, ne verifică cutiile și le lasă acolo cu nesimțire maximă. Pline. Oameni în uniforme portocalii, înaintând pe cele două părți ale străzii, ca o mini-armată ecologică și mașini diferite de colectare, iar gunoiul meu a rămas neridicat. Cu stupoare de nedescris am galopat pe scări în jos, că-i spionam de la etaj să văd ce fac, am năvălit pe ușă afară și am reușit să mai prind un inspector șef al gunoiului care tocmai îmi scria o hârtie să mi-o lase-n poartă. Încă nu am poartă, dar înțelegeți voi ideea. „Ce e în neregulă?”, m-am aruncat să-l întreb, nemaiavând nici un pic de răbdare, pentru că mi-o terminasem pe toată în cele două săptămâni de așteptare. „Nu se amestecă hârtia cu plasticul”, mi-a explicat omul în limba lui cântată și imposibilă și a plecat. Îl durea în cot de nefericirea mea.

Ce și-o fi zis?! S-au mutat niște redneci în York.

Ce hârtie visează?! Mi-am luat gunoiul, l-am dus în grădinuța mea japoneză, l-am răsturnat și ce să vezi?! Vreo trei hârtiuțe zburătăceau pe acolo, rătăcite de-aiurea. „Cine a băgat hârtie în punga cu plastic?!” am întrebat cu un calm feroce, în speranța obținerii unui răspuns omenesc. N-am obținut, că nimeni nu mai recunoștea. Toți dădeau din colț în colț, că câr, că mâr. No, bini! Să mă vedeți cum sortam chestiile, cu mâinile până la cot în gunoaie. Ce să-i faci, dacă nu te duce capu’ când trebuie. Ne mai dăm și intelectuali. Ai și vai și-amar!

Au mai trecut două săptămâni. Să vedeți ce fericire în casă, ce high five-uri entuziasmate, ce ne felicitam reciproc cu mândrie națională când au venit și ne-au ridicat gunoiul! Ne învățaserăm lecția!

La cât gunoi producem, la cum ridică ăștia gunoiul numai la două săptămâni, trebuie, dar trebuie neapărat să facem și unul, două drumuri săptămânale cu rucsacii în spinare, plus căruciorul de cumpărături, toate pline ochi cu deșeuri, îndesate de aproape nu le mai putem târî. Până la niște containere uriașe aflate la vreo 20 de minute de casă, pe care scrie exact ce să pui în ele, în nici un caz altceva. Și noi respectăm, chiar dacă suntem români, că numai o amendă ne mai lipsește acum, de când cu Arthur, instalatorul, mișunând prin casă de vreo două luni.

Sper ca asta să înceteze după ce terminăm cu Amazonul. Mai avem până atunci, ce naibilui, casa era goală când ne-am mutat! Trebuie s-o umplem! Momentan ne sfărâmăm creierii ce să facem cu pământul înțesat cu rădăcini de iarbă, puternice ca niște odgoane pe care l-am scos din straturile mele de flori. Nu e voie să îl pui în containerul de grădină. Probabil tre’ să te speli cu el pe cap. Să nu mai vorbim de resturile de fier, robineții ruginiți și bucățile de ziduri. Nu s-a inventat recipientul pentru ele, așa că deocamdată le depozităm în grădinuța mea japoneză, care e tot mai mult grădinuța cu gunoaie.

Am speranțe mari că vom găsi rezolvarea. Întotdeauna am văzut partea roz a existenței. Nu trebuie decât să găsesc ceva bun în faza cu gunoaiele. Să joc jocul mulțumirii.

Oricum, sunt foarte mulțumită. Am o bucătărie foarte mare, așa că o să-mi încapă cu ușurință cele trei containere mari de gunoi pe care o să mi le cumpăr când o să am bani.

Pentru că, ce să vezi, trebuie să am și în casă containere pentru toate reciclabilele, doar n-o să fug afară pentru orice cutiuță, de zeci de ori pe zi!

Aici chiar plouă!

Acum nu mai pot să scriu, neapărat tre' să trag un dans al cartonului. Tocmai a ajuns un pachet de la Amazon. Cum se face? Simplu. Iei o cutie de carton, o pui pe jos și începi să joci țonțoroiul pe ea, până o faci una cu pământul și ocupă minimum de spațiu. Dacă și dansez, vă dați seama ce mulțumită sunt. Planeta e aproape salvată!