Copiii de la grădiniță

Indiferent. Indiferent cum îmi încep ziua, într-o dispoziție ușoară și plăcută ca bulele de coca-cola într-o zi înfierbântată de soare sau într-una morocănoasă, căreia-i tună și-i fulgeră din nimic, indiferent dacă am sau n-am gânduri multe și complicate, când ușile batante ale grădiniței se deschid în fața mea, totul rămâne de cealaltă parte. Partea cu ploi și vânturi, partea cu anotimpuri, cu oameni mari și dificili. Aici sunt doar copiii.

Vin pe rând, intră și un surâs le aurește făptura mitutică. Le place la grădiniță, se simt în siguranță, se simt iubiți, e numai joc și bucurie totul. Sunt atât de frumoși, atât de delicați și gingași, cu degețele subțirele sau pufoșele, mulți sunt crețulici și durdulici, atât de diferiți și atât de interesanți. Ziua zboară pur și simplu, uneori nu am timp nici să beau apă, dar simt că plutesc într-o bulă de aer proaspăt (ei, aerul e sigur proaspăt cu trei geamuri deschise permanent, pe cât poate fi de proaspăt într-o asemenea urieșenie de oraș!), simt că mi s-au dăruit momente de grație și de fericire, pe care nu aș fi putut să mi le imaginez acum un an. Totul e foarte simplu și poate în asta stă miracolul. Copiii nu doresc nimic decât să fie iubiți. Să fie lăsați să crească de la sine în mijloc de drag și de iubire. Și atunci nu aștepți nimic de la ei, decât să fie ceea ce sunt. Psihologiile nu mai sunt complicate deloc, e doar o singură măsură în tot și în toate: iubirea.

Mă uit la ei cum cresc, parcă m-aș uita la firele de iarbă cum se înalță, verde din verde, în fiecare zi sunt mai conturați, mai deștepți, mai frumoși și mă bucur ca și cum aș fi într-o încăpere plină de raze de soare și de cer albastru. De spiriduși veseli, țopăind de colo, colo și strigând: „Liliii!”. Oriunde mă întorc e doar frumusețe. Albă, nevinovată, pură.

Știu că au să mă uite foarte repede, am să fiu doar așa, un abur care a trecut peste zilele lor, poate un abur de rouă, dar asta nu are nici o importanță. Important e cum legăn acum acest giugiuluc pe genunchi și cum mă minunez cât e de dulce, cum sufletul mi se umple până la refuz de aceeași dulceață nespusă care zăbovește pe fețișoara lui adormită, important e cum mă joc cu acest giumbușluc mărunțel și cum mă desfăt în bucuria care mă inundă ca o maree translucidă. Fără îndoieli, fără regrete, fără adânciri în abisuri.

Și așa îmi petrec zilele, uitându-mă la mine mică, îmbrățișându-mă și alinându-mă cum niciodată n-am fost, și așa îmi petrec clipele în nesfârșită bucurie vindecătoare. Dăruind și primind înmiit înapoi. E muncă multă la grădiniță și uneori obosesc, cum e firesc, dar mereu ies pe porțile ei și pornesc spre casă cu rezervoarele inimii doldora, burdușite de-a dreptul de iubire și de drag, de energie fluidă, dansatoare. De conștiința acută a faptului că lumea e frumoasă în esența ei. De bucurie că sunt atât de dăruită.

E ca o joacă printre flori, e ca o alergare printre peștișori argintii. Este, pur și simplu.

Și eu, tot pur și simplu. În mijlocul acestui havuz fermecat.