Călătorie în timp

Oare e ciudat că nu vreau să mă întorc în timp, că nu mai vreau să fiu din nou fixată în diferite vârste? Cam ca în pioneze pe un panou? Sau e pur și simplu firescul stării de acum?

Nu, nu aș vrea să mai am șapte ani. Ce să fac cu șapte ani?! Nici măcar nu știam cine sunt. Sau că sunt. Nu am decât amintirea unui test la matematică, unde, pentru prima oară în lunga mea viață nu am știut să rezolv ceva și știu că asta m-a impactat foarte tare în mintea mea mică de copilă. Brusc, soluția pe care nu reușeam să o găsesc mi-a deschis poarta spre tenebre ale existenței pe care nu le  bănuisem până atunci. Dintr-odată mintea mea nu mai părea să cuprindă lumea. Cei câțiva neuroni pe care-i aveam încremeniseră șocați în fața misterului de necuprins, exact cum o fetiță tare mică stă ca o stană în fața unor porți uriașe pe care nu are cum să le deschidă.

Nici măcar nu ajunge la mâner.

Nu aș vrea să mai am nici 14 ani. Aici amintirile sunt destul de clare. Mergeam prin lume înconjurată într-o mantie fermecată de vise, nici măcar încercând să mă conectez la realitate, aveam propria-mi realitate și mă simțeam bine de tot în ea. Ronțăiam vise cu lingura la micul dejun, prânz și cină, îmi cream singură povești atât de fermecătoare încât mă împiedicam pe stradă în propriile picioare și cădeam ca secerată, izbindu-mă în plin de realitatea trotuarului. Cu palmele și cu genunchii. Îmi aduc încă aminte cum îmi spălam sub jet de apă palmele zdrelite, încercând să văd dacă nu au rămas niscaiva pietricele prin epiderma franjurată. Nu vroiam să-mi crească copaci și frunze din palme. Pe vremea aceea copacii chiar puteau să răsară din pietricele.

Poate 21? Nu, nu cred. La 21 valsam îndrăgostită prin toate curcubeiele imaginarului. Realitatea aștepta răbdătoare. Foc și pară și explozie solară. Tare frumos a fost. Atât de perfect încât încă nu m-am dumirit dacă a fost imaginație sau realitate. Atât de rotund în frumusețe încât încă trăiesc în umbra lăsată în soare de lucrurile de atunci. Miracolul lumii era chiar în brațele mele și nu mă lăsa să respir de preaplin. Am fost tot cu respirația scurtă, ca după o alergare îndelungată pe dunga subțire dintre mare și cer.

Aș mai vrea oare să am 31? 41? 51? În nici un caz. Sunt anii în care realitatea mi-a deschis toate ușile și mi-a invadat toate spațiile cu aere imperialiste. Am căzut fără să îmi mai julesc palmele, mi-am julit doar sufletul. Apoi am peticit și iar julit. M-am ridicat și am încercat iar și iar. Oh, câte greșeli am făcut. Măcar acum sunt gata făcute, nu aș vrea să le mai fac încă o dată. Nu cred că dacă mi-aș relua vârstele aș fi mai înțeleaptă. Nimeni nu a spus că întoarcerea în timp e cu tot cu deșteptăciune, că faci saltul prin vârste cu înțelepciunea-rucsac în spate.

Ah, nu, nu doresc. Cum mă supravegheam să nu greșesc și cum greșeam totuși. Cum greșeala își găsea portițe nebănuite în eșafodajul zidurilor mele de apărare. Cum se strecura ca un șoarece obscur și ronțăia tot ce găsea în cale. Nu, mulțumesc. Nu mai vreau.

Sunt mulțumită cu vârsta mea de acum. Aș vrea să o păstrez încă vreo 50 de ani, dacă se poate, vă rog. Așa cum e acum e atât de bine. Genunchii îmi scârție, dar pot încă să merg kilometrii întregi pe toate drumurile fascinante ale lumii. Nu mai am ziduri de apărare, au căzut toate sub asaltul forțelor realității, greșelile nu mai trebuie să se strecoare, pot veni de-a dreptul. Dar mă uit drept la ele, în ochii lor prefăcuți și leneși și le recunosc de la început. Le știu și asta le face să se micească instantaneu, de parcă le-aș presăra cu sare. Doar așa, din vârful degetelor. nu e nevoie de mai mult.

Mi-aș dori totuși încă o zi cu mama mea. Să îi spun că acum înțeleg totul. Că o iubesc, că vreau să o strâng tare în brațe și să mă bucur de ea veselă și spunându-mi Iubita. Tare îmi plăcea de ea bucuroasă. Cu vestuța ei roșie, cu zâmbetul larg, așteptându-mă în geam. Mama mea dragă.

Mi-aș mai dori o zi cu tatăl meu. Să îi spun că acum înțeleg totul și mai mult decât atât. Că îl iubesc și că vreau să stau în brațele lui și să mă minunez de dragul lumii. Să îl mai aud o dată spunându-mi Lilișor. Să îmi zâmbească cu zâmbetul lui bun de tot și să facă o glumă. Tatăl meu drag.

Mi-aș mai dori o zi cu fratele meu. Să râdă de mine și să se creadă el mai grozav. Să îmi dea lecții de viață, el, fratele meu mai mic. Să îl văd cum se laudă cu ale lui, ce semeț e în toate, ca un păun înfoiat, să îl aud cum râde zgomotos. Să îi spun că îl iubesc și că poate fi mândru de copiii lui, sunt tot unul și unul. Unul mai grozav ca celălalt. A făcut treabă bună. S-a priceput. L-aș strânge tare în brațe și apoi l-aș lăsa să plece, împăcată. Fratele meu drag.

Nu aș vrea anii mei dinainte, dar aș mai vrea clipe extra. Clipe cu plus. Cine n-ar vrea?!

Dar întotdeauna, absolut întotdeauna pot apela la imaginație. Cea cu palmele julite, din care au crescut copaci cu frunze alinătoare. Frunze verzi, verzi, ce te vindecă cum numai verdele poate să vindece. Îmi imaginez clipele cu toți dragii mei călători pe meleagurile de dincolo, îmi imaginez toate îmbrățișările și râsul și iertarea. Îmi imaginez grădinile înmuiate în tuș verde, pline de flori și de păsărele. Cred că e raiul. Sigur e raiul. Iubirea nu e nevoie să mi-o imaginez pentru că e mereu cu mine. O port permanent prin colțișoare cu lumină.

Da, îmi vreau anii mei de acum. Cât mai bogați, mai plini de bucurie, cât mai săraci în greșeli. Îmi vreau glicina mov care alunecă pe pereți și trandafirii nobili care se clatină ușor în bătaia vântului. Îmi vreau călătoriile prin lume și frumusețea neasemuită a clipelor de pace din căsuță.  Iubirea dragă care îmi umple sufletul și mă face să zâmbesc în toate zilele cu ploaie și în toate zilele cu soare.

Sunt bine acum. Cum ziceam, încă 50 de ani tot așa m-ar mulțumi pe deplin.

Uite că a apărut și soarele.

Mă duc să citesc un pic afară, în grădinuța mea japoneză.