De ce zâmbesc oamenii din York?

Pentru că plouă într-un asemenea hal că altfel nu ar putea supraviețui.

Ca să vrăjească soarele după vechea metodă românească, pe care o știm cu toții de la mama lui Nică. „Ieși copile cu părul bălai afară și râde la soare, doar s-o îndrepta vremea”, zicea ea și vremea se îndrepta.

Mulți sunt bălai și pe aici sau doar cărunți bine, ceea ce e tot un fel de bălai. Și vremea se mai îndreaptă uneori, de la atâtea zâmbete, chiar si pentru câte o enormă jumătate de oră. O dulce explozie de lumină, floare și miere, răsărind dintre valurile cețoase de gri alergând grăbite de colo, colo. Și atunci zâmbetele capătă ele însele strălucire de apă vie.

Dacă treci pe lângă oameni oarecare, ei îți zâmbesc. Jur că n-am mai văzut așa ceva. Orice străin îți surâde cu dulceață și căldură de parcă ți-ar fi prieten drag, un zâmbet bun care îți încălzește inima și te face să zâmbești înapoi. Uneori intră și în vorbă cu tine, așa de aiurea, de parcă ar continua o conversație începută cu o zi înainte.

Șoferii de autobuz zâmbesc și vorbesc cu cei ce urcă, așteaptă apoi să se așeze toată lumea, nu cumva startul să-i ia de pe picioare, zici că au tot timpul din lume la dispoziție, uneori îmi vine să mă ciupesc, să mă trezesc din acest filmuleț despre cel mai pașnic și fericit orășel din Anglia.

La supermarketurile uriașe, oamenii zâmbesc cu drag și îl salută pe cel ce împinge cărucioarele, întrebându-l de sănătate. „Hello, Tom, te mai doare mâna sau ești mai bine?”. Vânzătoarele de la casă surâd larg și se întind în conversații plăcute cu cei de la coadă. Dacă ești pe modul de „Hai. Hai!” nu reziști aici, vă rog să mă credeți. Toată lumea așteaptă răbdătoare, pregătindu-și zâmbetele din buzunare și cuvintele din dotare. Ne despărțim urându-ne reciproc o zi bună! Cu zâmbete, desigur.

Dacă ieși în grădină să mai smulgi din buruienile cele înalte, crescute cu toptanul de la tonele de ploaie, câte un bătânel se oprește, îți laudă florile și împărtășește cu tine tot ce-i trece prin cap în exact acel moment. Orice om își plimbă câinele e prieten cu tine, gata să îți vorbească despre clipele lui simple și frumoase. Gata să îți zâmbească, de fapt zâmbetul o ia mereu înaintea pașilor și a vorbelor.

Uneori mă trezesc că merg singură pe stradă, printre copaci frumoși de pică și zâmbesc ca o năroadă, în timp ce mă uit la iarbă, cer și culori. Întotdeauna am făcut asta, dar acum se pare că mi-am găsit locul. Aici e satul oamenilor zâmbăreți de-aiurea. Și doar ce poate să strice un zâmbet?!

Între atâtea dezastre, trecute, prezente și viitoare, un zâmbet simplu e o picătură de fericire, răcoroasă și bună. Un strop de apă pentru cei însetați, de-abia târându-se prin deșerturile vieții. E doar o îmbrățișare scurtă, de îmbărbătare. E o legătură dulce între noi toți, curajoșii acestei vieți.

Îmi place cum zâmbesc oamenii din York. Ca și cum ar ști ei ce știu.

Acum, nu că ar fi raiul pe aici și ar umbla câinii cu covrigi calzi în coadă. Pentru că, vă spun drept și sincer, totuși plouă foarte mult.