Tocmai am descoperit că albastrul are putere de descântec. Nu are nevoie de chibrituri aprinse și vorbe murmurate deasupra cănii cu apă, așa cum făcea mama, ditamai profesoara, dar cu știință de descântec de la bunica. Un întreg ritual, capetele de chibrit pluteau sau nu pluteau, trebuia să beau trei înghițituri, apoi mama, asemenea unui șaman vindecător cu fumuri magice, stropea ușa, sus și jos, nu știu care era scopul, dar e clar că tot răul se ducea. Pe bază de chibrituri, de apă cu sulf, de silabe cu tâlc, de mamă, cine mai știe?!
Ei bine, albastrul nu are nevoie de toate astea. El îți pune doar o palmă răcoroasă pe frunte.
Și toate relele dispar.
Duse sunt, dispărute în neant. Epuizarea zilelor încărcate până la refuz de muncile lui Sisif. Ploile din sufletul tău și năframele negre. Oamenii mici, aroganți, neplăcuți sau doar iritanți.
Doar o palmă albastră pe frunte și liniștea navelor albe ce străbat mările se coboară asupra ta. Duse sunt spaimele de întuneric, spaimele de rău.
Albul strălucitor al pânzelor întinse flutură în lumină și lumină e tot ce ai.
O ușoară palmă răcoaroasă de albastru marin e tot ce ai nevoie ca să fii din nou un prunc nevinovat, plutind visător în lichidul amniotic al începuturilor, în apele vălurite ce se așază plin și cald, straturi, straturi între, prin și în jurul tuturor bucățelelor tale sfărâmate, lipindu-le în prea bine. Adevărat kintsugi japonez, numai că în loc de aur, lipiciul fermecat e albastrul.
Descântecul de albastru e ca nici un altul. E descântecul mamei, al bunicii și al tuturor din urma ta laolaltă. E lumina de cais portocaliu a chibritelor și savoarea apei cu iz de flacără caldă.
E ca un fluture alb dansând deasupra mării, într-un infinit de ceruri.
E farmec pur, magie clară.
Mă preumblu prin lume cu o palmă albastră tatuată pe frunte.
Sunt gata descântată. În plin cântec.
Comments