Drumul buburuzelor

Mai întâi și mai întâi să definim buburuza. În viziune proprie e o chestie mică de tot, care poate să zboare, chiar dacă e de lemn (nu e nimic ciudat aici, buburuzele mele sunt ornamentale. Zău așa!). Poate să zboare mai ales pentru că e roșie. Roșul e motorașul ei. Și zboară exact unde trebuie să ajungă. În lumea asta mare, mititica de ea găsește exact locul potrivit. De parcă ar avea radar încorporat.

Călătoria mea a început, evident, cu prima buburuză. Cu mulți ani în urmă, atunci când m-a lovit iubirea pentru ele. Am descoperit-o pe o frunză, decorațiune gingașă într-un buchet de flori, m-a făcut să zâmbesc, așa că am desprins-o cu grijă și am lipit-o pe muchia unui raft, să mă înveselească cu coloritul ei viu. S-a adăugat apoi o întreagă familie, mama, tata, copiii, bunicii buburuze. Ca un copil, mă jucam vorbind de nebună cu ele și stergându-le duios de praf, o dată la 6 luni, când îmi aduceam aminte să mă ocup cu asemenea chestii casnice. Într-un an le-am dat copilașilor de la școală cadou cate o buburuză și le-am spus că aceea e conștiința lor, cum era greierașul din povestea lui Pinochio. S-au distrat copios, iar buburuzele au început să urce și pe rama tablei, în șir indian, bucuroase de diversiune. Buburuze peste tot. Iubirea era gata, întinzându-se de-a lungul si de-a latul inimii mele dornice de zbor.

Mult timp am stat pe loc, buburuză de lemn, pironită pe un raft oarecare, dar adânc, prin cămăruțe de subconștient mă pregăteam să îmi desfac aripile străvezii cu picățele. Șapte picățele pe un câmp roșu de maci. Până am văzut doar câmpul, fără pete negre, a durat ceva.

Însetată de semne cum sunt, buburuza ruza a devenit pentru mine semn al bucuriei, al drumului absolut bun, ea mereu zboară acolo unde îi e menit să zboare. Fetița aceea gingaș blondă din poveștile trecutului meu încă întinde mâna spre cer, fredonând cântecelul descântec și așteptând ca buburuza din palma ei să o ia înspre cele sortite.

Buburuză, ruză,

Zboară de pe frunză

Unde vei zbura,

Acolo va fi casa mea.

Când am reușit să vindem apartamentul în care locuiam de 23 de ani și ne-am minunat că s-a întâmplat asta, în orașul în care totul se duce de râpă și nimeni nu mai cumpără nimic, a trebuit să ne mutăm într-o săptămână. Într-o săptămână a trebuit să împachetam, să aruncăm și să renunțăm la o grămadă de lucruri considerate indispensabile până atunci. Brusc deveniseră inutile. Nici nu știți ce repede te eliberezi de toate. Trei sferturi din lucrurile adunate într-o viață s-au dus pe apa sâmbetei. Luam câte un obiect în mână, mă uitam la el, mă întrebam scurt:”Pot să trăiesc fară el?!”, răspundeam "DA" de cele mai multe ori și uite-așa obiectul era părăsit forever. Normal că poți să trăiești fără o cană sau fără un covor. Ba chiar și fără aparatul de făcut pâine (mai ales când ai o minunăție de soț care coace mai ceva ca Paul Hollywood!). Au trecut luni și ani de atunci. Cum nici nu-mi mai aduc aminte ce chestii am aruncat, trag concluzia că deciziile au fost bune. Încă nu am răspuns la întrebarea de ce adunam atâtea lucruri „indispensabile” când de fapt nu aveam nevoie de ele. Acesta e un mister al vieții. Dorința de a aduna, ca hârciogii, face parte din corola de minuni a lumii. Măcar nu am ajuns vreun hoarder peste care se dărâmă lucrurile stivuite în neștire prin casă. Evidența aceasta mă mai alină de propria-mi imbecilitate. Mai făceam vreo câteva călătorii prin lume dacă nu cumpăram atâtea căni și cârpe!!!

Cum ziceam, atunci ne-am mutat în extrem de mare viteză, asta e o altă poveste. Când să plec, am dat cu ochii roată prin apartamentul drag, rămas cochilie goală. Puteam să trăiesc și fără el. Eram sigură. Puteam să trăiesc fară extrem de multe lucruri.

Am dat cu ochii de buburuzele înșirate pe o muchie de raft, de cele în formă de inimioară pe cuptorul cu microunde. Ce prostie, mi-am zis, setată minimalist și eficient. Ce naiba să fac cu astea?! Pot să trăiesc fără ele?! NORMAL! O joacă de copii. Nu-mi trebuie buburuze. Am destui pitici pe creier.

Am ieșit din bucătărie, am căutat o pungă, m-am întors și mi-am cules toate buburuzele, vreo 15 erau, drăguțele de ele. Scumpele, drăgălașele, cum să le părăsească mama?! Lasă că nu ocupă mult loc, am zis împăciuitoare, eu, cea iubitoare de buburuze, către mine, Cruella cea dominată de o rațiune feroce și sălbatică, cam inumană câteodată, zău așa. Ce figură și rațiunea asta! Ar fi vrut să mă lase fără buburuzele mele. O nemernică! M-am uitat cu grijă să nu mă vadă Cristinelu’ ce fac și le-am pitit într-o cutie de banane (care nu mai avea banane, desigur!), lângă cărți ce supraviețuiseră marii plecări (spre necazul omului meu, care bombăne întruna că aș putea să ating culmea minimalismului și să citesc de pe ebook!).

Zâmbetul mi s-a furișat și el pe față, ce ghidușie! Am aruncat haine, cărți, roboți de bucătărie, televizor și perdele, covoare și căni, am aruncat ditamai apartamentul de Petroșani, ba chiar si mașina, dar am păstrat buburuzele. Știind că pot. Nu e nevoie, dar pot. Pot trăi fară ele, dar de ce să o fac?! O diferență vitală. Ieeeeee!

În micuțul apartament în care ne-am mutat cu chirie pentru câteva luni, înainte de marele Exod, ne-a lovit pandemia și izolarea, am rezistat eroic printre mobile străine și bibelouri kitschoase, pe care le tot mutam, încercând să le ascund de ochii mei căutători disperați de niscaiva frumusețe. Am rezistat cu laptopul meu, cu un pic de parfum „La vie est belle” și cu niscaiva cărți. Într-o zi, stând pe balconul izolării și învârtindu-mă ca un leu în cușcă, am privit pe geam, dinspre balcon spre cameră, din afară înăuntru. Pe pervazul geamului, în interior erau două ghivece de flori. Așa le găsisem, încercam să le ud la timp să nu moară cucurigului plantele și să i se năzară proprietăresei că e o pierdere ireparabilă și să ne rețină garanția. Și, uitându-mă în sens invers la ghivece, nu mi-a venit să-mi cred ochilor. Două buburuze stăteau dulci și înțelepte pe ghiveciul uneia.

Am scos un răcnet de fericire și uimire, un răcnet demn de mama tuturor buburuzelor planetei: ”Cristi, uite buburuzeleeeee! Ăsta e drumul! Suntem pe drumul cel bun! Aici trebuia să ne mutăm și de aici trebuia să plecăm mai departe”.

L-am smuls de la știri și l-am târât pe balcon să îi arăt minunea. Aveam o siguranță, un aplomb, o certitudine a mișcării corecte de neimaginat.

S-a uitat omu’ la buburuze, s-a uitat la nevastă-sa și a tăcut. Probabil nu reușea să asimileze lucrurile. Uneori e cam încet și nu procesează foarte repede metaforele mele. Semnele pe care eu le văd peste tot. Nu toți sunt la fel de dotați artistic, ce să-i faci. I-am mai explicat o dată, uite buburuze, eu buburuze, semn de buburuze, drum bun cu buburuze. Fii liniștit, nu te mai anxieta singur cu plecarea, ăsta e semnul că suntem pe calea cea buna. Pe aici trebuie să mergem. Crede-mă pe cuvânt de buburuză!

Văzând că tot nu dă semne de viață, am vrut să o iau a treia oară la explicații, deși mă cam săturasem. Dar m-a oprit, slavă domnului, a zâmbit și a fost de acord cu mine. Cu blândețe, așa cum te comporți cu cineva care nu mai are nevoie de stimuli suplimentari, că nu se știe. Cu dulceață, așa cum vorbești cu cineva care stă pe o muchie gata să-și ia zborul. Dragul de el, mereu se adaptează. Se pricepe. D-aia l-am luat.

Apoi am stat liniștită. Am așteptat să se dea drumul la avioane. Să zbor cu buburuzele mele ascunse în buzunar. Să ajung acolo, în punctul final al călătoriei și să le pun peste tot prin casă. Să mă încânt de frumusețea, veselia și curajul lor. Ce minunat de curajoase sunt! Ce deștepte! Se subînțelege despre cine e vorba aici!

La avioane nu s-a dat drumul, dar Buburuzica de mine a găsit un microbuz, ne-am încărcat toate angaralele acolo, că nu mai erau multe și am luat-o peste mări și țări, ajungând bine mersi unde voiam să ajung.

M-am temut un pic de cum va reacționa fiul meu, dar s-a descurcat cu niscaiva interpretări umoristice. E capabil de mult umor englezesc, uneori greu de înțeles, dar oricum, doar o silly mum are! A zâmbit dulce ca și tată-său și a acceptat inevitabilul. Mama vine la pachet cu buburuzele. În orice secundă a vieții ei.

Mi-am înșirat drăguțele prin apartamentul din Londra, fericită până la plutire, apoi le-am adunat iar și ne-am mutat cu toatele în York. Pardon, cu toții.

Și ce să vezi?! Aici, în noua noastră căsuță, e plin ochi de buburuze. Cele de lemn, plimbărețe peste dealuri și văi, împodobind acum pervazuri și ghivece, plus cele adevărate, locuind cu familiile lor bogate pe lângă trandafiri. Doamne, ce le plac trandafirii! Ca și mie, de altfel. Poi nu?!

În utopia mea buburuzică sunt fericită. Mă simt curajoasă. Mereu aștept să ies pe ușă și să ajung la popasul următor. Zâmbesc de capul meu zi după zi și trăiesc la umbra trandafirilor. Care înfloresc chiar și iarna.