Edinburgh- grație și negru de fum

Am planificat excursia în Edinburgh cu vreo două luni înainte, vânând posibila ipotetică vreme bună. Virtuală de-a dreptul. Am ales luna iunie, pe la mijloc, să nu cumva să ne fie prea cald. Vezi, doamne! Cald! Acum sperăm să nu fie vițăversa. Poate trebuia să alegem august?! Să amânăm excursia iar?! Am mai amânat-o odată, anul trecut în noiembrie, după ce am văzut în ce hal ploua pe acolo. Nu turna cu găleata, pur și simplu vedeai tuberculoza înflorind galant și online la fiecare colț de stradă. Nu era pentru noi, care deja tușeam de numa’ în drăguțul de York, mânca-l-ar mama, cât era de uscat în comparație cu orașul scoțian! Ploua doar de trei ori pe zi, în rafale scurte. În fine. Cum o fi o fi. Gata, mergem la Edinburgh! E scris.

Cu o seară înaintea plecării, apare Alex în bucătărie, cu o figură spășită.

-       Mai știți când am zis că am luat bilete ieftine de tren? De fapt am luat unul singur, în loc de trei. No worries! adaugă el văzând în ce hal mă holbam la el. Am reparat deja, am mai cumpărat două. Au fost doar un pic mai scumpe. Un pic. Nu-i bai, că eu nu mai trebuie să merg anul ăsta în vacanță, stau acasă și mănânc orez cu apă vreo două săptămâni. Eventual, după ce îl plătesc iar pe Arthur, veșnicul nostru meșter, trec pe post negru.

Lili (bucuroasă la maximum de aptitudinile fiului): - Asta-i din categoria dandanale de familie, reparate cu succes. Noroc că ne pricepem să ieșim din buclucuri cu brio. Suntem chiar buni, zău așa!

Plecăm spre Scoția. E mijlocul lui iunie și m-am dichisit frumos cu pulover, eșarfă gigilică și haină zdravănă de ploaie. Pantofi solizi. Mă tem ca nu cumva să-mi fie frig.

Cristinel (sceptic): - Lili, eșarfa aia doldora îți ține de cald? Nu te încurcă?! Că nu-ți mai văd fața. Poți respira?

Lilike tace, jignită profund în sinele ei gingaș.

Ale (sărind în ajutor): - Mamă, spune-i și tu că pantalonii nu i se potrivesc cu geaca.

Cri (ambalat și brusc deprimat): - Păi știu că nu se potrivesc. Că io i-am spus lu’ mamă-ta că nu, dar ea că ba, că-s sunt buni, că-s confortabili, că-s frumoși, numa’ aiureli, nu înțeleg cum de m-am lăsat convins.

Ale (surâzând victorios): - Vezi, mamă, cum nu mai e concentrat pe tine?!

Cristi se studiază de sus în jos, critic și deznădăjduit. Lili moare de râs, se zguduie și hohotește ca o nebună. Gata să cadă de pe peron.

Cri (reîntorcându-se la ocupația favorită, studiul nevestei): - Vezi ce faci, Lilike, să nu te culegem dintre linii, tu chiar ești periculoasă. Trebuie să fii supravegheată non stop. Nu am nici o secundă pentru mine.

Alex (plăcându-i veselia nebună a mamei): - Uite-o cum râde, draga de ea. Asta mă duce cu gândul la biscuițelul cu iarbă din Amsterdam. Aoleu, își trage Alex o palmă peste frunte. Iartă-mă, Papi, azi tre’ să mă port frumos cu tine, că e ziua tatălui. Bine că mi-am amintit! Chiar ai pantaloni foarte frumoși.

Edinburgh e un oraș al contrastului deplin.

Bisericile, lăcașe de pace și retragere sunt înțesate de steagurile războinicelor clanuri scoțiene. Zidurile înnegrite de fum sunt fundal pentru gingășia efemeră a macilor. Străzile în pantă, pe care îți ies ochii ca la urcușul Golgotei alternează cu adevărate “poieni” urbane, zone drepte, ordonate, pline de verde dulce sau doar de cântec vibrant de cimpoi. Urci gâfâind, înconjurat de ziduri cenușii, ascuțite și dai cu ochii de roșul gingaș al unui vitraliu. Respirând ușurel prin secole.

Muzeul Național al Scoției e o mașinărie zăpăcitoare care sare din istorie în cosmos, din animale uriașe, preistorice în moda timpurilor. De un farmec nespus. Mi-a plăcut totul. De la scoțienii cei mari, zguduitori ai ordinii și inovatori ai lumii, până la creațiile lor care au împânzit pământul. Ba un telefon, ba un whisky, ba niscaiva cimpoaie purtând peste tot cu ele cântecul dealurilor aspre.  Au haggis, au monstrul din Loch Ness, au lână și cașmir, au oița Dolly. Mi-au plăcut scoțienii în sine, atât de iubitori de libertate, atât de cutezători. Mi-a plăcut văcuța lor, Highland, dulce și portocalie, cu pletele-n vânt.

În mijloc de oraș se ridică glorios un monument absolut splendid dedicat, nici mai mult nici mai puțin, unui scriitor. Walter Scott străjuiește orașul cu o carte deschisă pe genunchi, onorat ca nimeni altul în turnul lui de fildeș. Metaforic vorbind. În fapt, memorialul e absolut trecut prin timpuri, înnegrit de fum și de alte cele, dar răsare vertical și grațios din mijlocul lui Princess Street Gardens. Ar fi aproape urât, dacă nu ar fi atât de frumos.

Edinburgh e sumbru și gingaș. Ar fi haotic dacă nu ar fi atât de ordonat. Oriunde privești, detaliile îți încântă ochii. Culoarea zidurilor îți dă frisoane. Te deprimă și te ridică pe culmile extazului. E fascinant și aproape că vrei să nu-l mai vezi niciodată.

Abia te tîrăști pe scările abrupte și nesfârșite dar zâmbești ascuns, văzând în fața ochilor tinereii frumoși din serialul “One day” alergând în sus pe ele, debordând de frumusețea nesfârșită a tinereții. Castelele din Evul Mediu alternează cu restaurante franțuzești și haggisul scoțian cu focaccia presărată suav cu frunzulițe și floricele.

Contrastele te obosesc peste măsură, te incită și te farmecă, te duc la următorul nivel al călătoriilor. Acum nu mai ești un turist oarecare, ești unul care a văzut Scoția în tot ce are ea esențial. Ai văzut Edinburgh.

După prima zi, pe seară, rupți de dealurile, scările și ploile orașului, în sfârșit la adăpost, facem consiliu de familie în livingul cu geamuri largi. Afară, castelele și zidurile negre se confundă în sfârșit cu noaptea. Devin totuna, cam ca în timpul zilei, de fapt. Analizăm dacă obiectivele de a doua zi merită urcatul târâș, grăpiș sau putem să le tăiem entuziasmați de pe listă.

Li (cu ochii gata să i se închidă): - Calton Hill?! Aoleu, și ăsta e pe un deal! Ei, dar cine o să vadă tot orașul la picioare, ei?! Poate vedem și marea! Eu urc, fie ce-o fi! Cine e cu mine?!

Cei doi o privesc, uimiți de izbucnirea bruscă de energie creatoare.

Ale (neștiind ce să creadă): - Poate a băut vreun expresso pe ascuns?! Fără știrea noastră?! Tată, verifică capsulele de cafea, vezi câte mai sunt! Nici un Calton Hill. Știți ce sugerez eu?! Pe viitor, ne luăm un VR și nu mai trebuie să ne forțăm în halul ăsta cu călătoritul, stăm frumușel la căsuță și vedem ce oraș vrem! Îi urcăm și munții, nu numai dealurile! Singurul efort necesar, să ne punem ochelarii 3D! Prea mă stresați în călătoriile reale, tre’ să am grijă de voi în toate secundele. Mama se împiedică pe drumul drept, cică trotuarele denivelate și deluroase îi dau vertij. Tata născocește câte ceva la fiecare pas. Mai bine nu!

Lili (uimită): - Toate astea ți se trag de la Calton Hill?! Și nici nu l-am urcat încă!

Bineînțeles că a doua zi răsare soarele peste Edinburgh. Dăm jos cojoacele și urcăm dealul cu pricina. Cea mai inspirată decizie. E frumos de numa’. Marea bleu în depărate, cerul de nu-mă-uita, între ele castelele și turnurile negricele, avântate subțirel spre înalt, rămășițele înverzite dulce ale vulcanului de demult, coloanele romane, căsuțele scoțiene pline ochi de flori, socul care își picură aromele peste valurile de trandafiri, totul e între gheață și foc, ca tot orașul cel minunat. Îmi place. Sunt fericită.

În tren, de grijă ca soțul cel drag să nu se plictisească, îl iau la întrebări:

-       Cri, nu vrei să faci Sudoku?

-       Nu, că-i sus, în rucsac.

-       Dar ieri ai făcut?

-       Nu, ce, m-ai văzut că fac?!

-       Aseară am crezut că te-ai retras în dormitor să faci Sudoku.

Cri (revoltat): - Asta-i culmea! Nici nu am fost în dormitor. Am stat amândoi în living, eu la televizor, tu pe chat cu grupul. Ale, ascultă, că nu mai pot! Dacă-i prea de dimineață, nu poate vorbi cu mine, că i se încleștează fălcile. Tre’ să aștept o oră până își revine. Dar din degete poate să dea, acolo, la tastatură. Dacă-i prea noapte, altă belea! Nici nu mai vede că exist și eu. În aceeași cameră! Numa’ grup, grup, grup toată ziua! Zi și tu, Ale, ce trebuie să îndur! A, pardon, că nici cu tine nu pot vorbi dimineața! Același neam!

Cri (brusc calmat în timp ce privește oițele și câmpurile verzi pe fereastră): - Oare langoși se pot face la Fryer? Aparatul ăla!

Ale (neliniștit de direcția gândurilor tatălui): - Dacă ne luăm un Fryer, tre’ să aruncăm un alt gadget. Că deja nu mai avem loc pe cei 5 km de blaturi de atâtea mașinării și roboți și vaze și văzuțe. Până și scoici avem pe suportul ăla inutil de fructe.

Li (revoltată): - Nu e inutil, e pe deplin util și stoic, voi nu-i vedeți frumusețea.

Cri (senin): - Aruncăm o lingură de lemn, din alea urâte, de-ale lui Lili! Am rezolvat! Uite, încă un curcubeu!

Lili (naivă) : - Ăsta e al treilea?! E același?

Cri (sec): -  Da, Lili, se plimbă de colo, colo!

Alex (duios): - Mi-a plăcut să fiu cu voi. Sunteți drăguței.  Deși au fost și niște momente spicy.

-       Da, aprobă Lilike ca un yoda înțelept. Și din partea ta, să nu uităm.

Ale (vrând să reîmprospăteze memoria scurtă a mamei): - Momentul de dimineață, când eu îl tachinam pe tata și tu ai sărit de-aiurea în apărarea lui.

Lili: - Poi cineva trebuie să-l apere și pe el. Și mi-ai zis că nu e treaba mea și să stau pe telefon. Acum eu nu mai înțeleg, să stau sau să nu stau pe telefon?!

Cri (nedumerit): - Asta a fost de dimineață?! Eu unde eram?!

Cei doi îl privesc șocați și izbucnesc în râs. La unison.

Lili: - Oricum, lingurile de lemn din moși strămoși nu le arunc, să nu credeți că nu am auzit. Nici suportul cu banane și scoici. N-aveți decât să îndurați.

Alex (împăciuitor): - Care a fost cel mai fain moment al excursiei, tată?

Cri (recunoscător): - Ăla în care ai schimbat biletele. Căpiam dacă stăteam până la ora 7 pe străzile Edinburghului. Bine că am plecat la 4. Altădată să vă organizați mai bine.

Lili (ca Pilat din Pont): - Eu i-am spus lui Ale că e prea mult să stăm pe străzi de la 9 dimineața până la 7 seara, dar el nu și nu, că mergem și mergem. Numa’ că mersul ăsta a fost de fapt în sus și-n jos, în sus și-n jos. Ba cu ploaie, ba cu căldură. Zăpăcitor! Nu ascultă copilu' ăsta niciodată!

Ale (uitând de dulceața-i caracteristică): - Ce tupeu! Când ai zis tu asta?! După ce că m-ați făcut să schimb biletele!

Cri (se face că nu aude și cercetează prognoza pe telefon): - Plouă cu găleata în York. Absolut normal. Ale, mergi la Spar? După niscaiva energizante?

Alex (râzând): - Mă gândeam să te întreb același lucru.

Cri (drăguțel): - Lili, tu nu vrei să-ți cumperi ceva de la Spar?

Alex (șocat): - Doar n-o trimiți pe ea?!

Lili (râzând): - Mda, așa visează el, că io-s sclava Isaura. Lasă-l să viseze. Oricum nu mă duc.

Frumos la Edinburgh. Ce urmează oare?! Sper ca nu o experiență VR. Nu-mi plac florile de plastic.

Îmi plac doar locurile unde “magical, sharp things” țopăie pe tot locul. Foarte magice și foarte sharp.

Îmi plac orașele și străzile de unde răsare mereu câte un Harry Potter.