Gata, am plecat!

De când cu pandemia au fost multe momente horror care m-au propulsat instant înapoi în comunism. In the blink of an eye. Deja vu-uri țâșnind ca gheizerele de sub pietrele trecutului. Murdărind pânzele prezentului cu apă tulbure, vineție. Strâmbe vremuri! Când nu aveai voie să treci granițele țării, claustrat pe vecie între deal și vale, aici te-ai născut, aici să mori! Circulai cu mașina doar din două în două săptămâni, dacă aveai de unde să faci rost de benzină, dacă nu, mai așteptai două săptămâni, la o adică puteai să nu-ți mai iei mașină. Alegerea ta. Vremuri când nu aveai voie să intri într-o biserică și nu puteai deschide gura să spui ce gândești. În nici un caz. Mergeai ferit și aplecat pe stradă și te uitai bănuitor la toți oamenii care pășeau în cercul tău strâmt. Îți pipăiai limitele la distanță de un braț lungime. Nu te păștea covid-ul, ci niscaiva denunțuri. Îmi sunt ștanțate pe vecie, în toate celulele creierului loviturile iuți de bici prin care era strunită turma. În mijlocul căreia mă îngrămădeam și eu. Poate de aceea oaia e simbol național. Dorit, proclamat, cântat în balade.

Molima prezentului a adus cu ea exact aceleași lucruri, interdicții peste tot. Gratii de care să dai cu capul. Unele de-a dreptul absurde. E permis să joci la păcănele, dar copilașii nu au voie în parc, la tobogane. Înghesuiala e îngăduită cu larghețe în aeroporturi și avioane, când mergi la cules de sparanghel, dar nu e permisă la o masă de patru în restaurante. Școală nu se face, dar examene se dau. Bolnavi de covid nu sunt, dar spitalele din toată țara îi așteaptă. Goale. Între timp, toți ceilalți bolnavi mor pe acasă. De diferite alte boli nepandemice. Până la urmă nici nu mai știu ce să cred despre pandemia asta care e peste tot, dar nimeni n-o vede. În ultima vreme m-am îmbrățișat și pupat sănătos cu o grămadă de prieteni, doar nu era să ne luăm rămas bun fără pupături. M-am simțit normală, ca în vremurile de demult! Poate am avut deja covid și nici nu știu.

Începând din martie, îngrijorarea a început să crească în noi progresiv. Picătura chinezească. Săpând adânc odată cu fiecare știre prezentată dramatic, fantastic și bombastic. La fiecare interdicție se mai adăuga un bolovan apăsând din greu peste speranțele noastre. Turtindu-le efectiv, strivindu-le de asfaltul găurit. Cine poate păși înainte cu speranțele lipite de talpa pantofului?! Transformate în fantome străvezii?!

Ce mai calea, valea, planul Shinkansen se apropia de sfârșit și noi tot blocați în țară. În ciuda numelui pe care l-am ales, inspirată de soarele Greciei și legile ikigai-ului japonez, planul părea să-și fi pierdut finalitatea. În loc să ne mișcăm precum trenul rachetă japonez, o tărăgănam la deal și la vale ca un mărfar românesc. Vechi și ăla. Cum să pleci când avioanele nu zboară și la granițele rutiere ți se cere contractul de muncă?! Care e logica că nu sunt lăsată să ies decât dacă am contract la sparanghel sau căpșuni??!! Care e logica?! În afară de aceea de a ți se pune pumnul în gură?! Anglia, zonă roșie, mă lăsa să intru, dar România, zonă verde nu mă lăsa să ies! Până la urmă, mă gândeam disperată, tre’ să aplicăm planul Brâncuși și să o luăm pe jos.

Stresul cât calul, cât căruța, cât elefantul. Eu, sistem nervos solid, antrenat în 30 de ani de profesorat (era să scriu tăbăcit și uzat!) am rezistat cu nesimțire și, ca de obicei, în lumea mea. Flower power. Dar Cristi, cu sistem nervos de-a dreptul zdrențuit și anxietat la sânge de îndelungații ani trăiți în țara natală, măcinat de toată neîncrederea viscerala sădită în el de gropi și politicieni și viruși și interdicții și legi obscure a luat-o razna cu totul. Nu mai doarme și stă cu ochii holbați în întuneric, analizând dacă să treacă Dunărea înot (nu poate, decât dacă mă părăsește, uitată pe mal, nu știu să înot!) sau să se strecoare într-un tir sufocant, variantă în care ar putea să fie abandonat pe un câmp. Și să-și facă griji suplimentare. Nu doarme și vorbește continuu încercând să elibereze supapele, iese numai abur clocotit, spaime peste gânduri negre, mă ia cu bezmeticeală după ce îl ascult vreo trei ore. Atât rezist, apoi trag obloanele. El vorbește, dar eu nu mai ascult. Nu pare să-l deranjeze.

În pragul disperării, într-o seară am decis să ne facem contracte de muncă, fie ce-o fi. Shinkansen-ul era gata să sucombe pe peronul unei gări românești. Nu puteam permite așa ceva! După câteva ore în care am vorbit eu ca o gaiță bezmetică, încercând să mă hotărăsc între fabrica de napolitane (probabil urma să nu mai mâncăm napolitane în viața noastră, o pierdere destul de importantă!), cules de mere (oare ne-am fi dat duhul cu merele în brațe?!) sau depozit de marfă (asta suna de-a dreptul incitant, a recunoscut si soțu'!), Cristi și-a dezlipit privirea de ecranul scuipător de ghiulele și bombe fumigene și m-a întrebat de ce caut de lucru, că uite, tocmai s-au ridicat restricțiile de călătorie terestră.

Îmi venea să pup televizorul și să-i iert toate păcatele, dar m-am abținut pentru că mi-am amintit cum a urmărit Cristinelu’ fiecare știre nenorocită, patru luni, zi și noapte, de s-a anxietat până la nivelul „Explozie iminentă”, mi-am amintit cum m-a tocat mărunt până aproape era să capotez la datorie, în tranșeele conjugale. Uraaa, ne-am zis. Plecăm. Dă-l încolo de bilet de avion pe care l-am luat din proprie prostie și grabă (omu’ mi-a zis că nu o să zboare avionul spre London nici la paștele cailor! E adevărat că mi-a zis, dar tot atât de adevărat este că nu l-am ascultat, că de, nimeni nu mă conduce pe mine!). Cine știe când se dă drumul la avioane, starea de alertă pare a se prelungi la nesfârșit, ca un slime din jocurile de copii de care întinzi și tot întinzi înecându-te în vâscozitatea lui de un verde putred. Noi nu mai stăm. Plecăm. Acum omu’ meu (eu mi l-am luat, de bună voie și nesilită de nimeni!) mă bombardează cu grija numărul 5297, să vezi că românii declară iar stare de urgență pentru cele câteva cazuri zilnice și ne închid granița în nas. Și nu mai putem pleca la fiul nostru prețios, la „our precious”! Plecăm! S-a adjudecat!

Zilele parcă stau încremenite si nu vor să mai curgă, blocate în ploaie și în inundații. Îmi vine să trag de ele să se miște mai repede. Am o senzație de înot într-un perete de ciment și tot nu știu să înot.

Cumva mai avem două zile și se pare că vom reuși să evadăm. Ne clătinăm într-un echilibru precar pe ascuțișul gata să muște al ne-plecării. Încă un pic. Ne vom strecura printre colții pandemiei și ai interdicțiilor. Nu ne vom îmbolnăvi de viruși nebuni și vom ajunge unde ne este menit sa ajungem. Planul este să ne urcăm în microbuzul care ne transportă rămășițele „averii” și să călătorim talanga-balanga 2300 kilometri. Știu cum să supraviețuiesc. Carte, caiet, pix. Visat, căscat ochii la drumul prin Europa. Să sperăm că și Cristinelu’ va lua o pauză binecuvântată de tăcere. Da, o să rezist. Pentru că mă voi uita întruna spre punctul A, finalul călătoriei, un A uriaș, de un roșu capucin fosforescent. Așa e scrijelit pe retina mea, că pe foaie e doar un banal pix albastru. Importantă e viziunea, nu?!

Încetul cu încetul, prevăd plină de speranță, omu’ meu drag va ieși din vârtejul de stres care acum i se învârte prin cap tontoroi, dându-i rău de inimă și se va transforma în pui liber de Londra, pardon, în Phoenix de London. Ăsta ar putea fi chiar titlul lui nobiliar!

Ultima zi. Mai arunc o privire de jur împrejur. Bagajele au fost încărcate, ne luăm traista pe umăr cu niscaiva bucățele de pământ strămoșesc, în traducere liberă: niște slană și niște cârnați, plus ceva zacuscă si brânză momârlănească și la drum cu noi! Neam de nomazi ce suntem! Sper să ne aștepte primarul londonez cu covorul roșu, zău așa. După atâta străduință eroică. Treacă de la mine, regina e prea ocupată cu ale ei, călăritul, alea, alea, dar măcar primarul să se ocupe, îmi place de el, dă mesaje foarte pozitive pentru toți călătorii. „Veniți, Londra vă așteaptă cu brațele deschise”. Today, tomorrow and always. Sunteți cu totul și cu totul speciali. Avem nevoie de voi. Slujbe pe toate gardurile. Câini cu covrigi în coadă. Pardon, cu donuts-uri, că e Anglia, ce Doamne!

Gata, am plecat! Bogdaproste. London, here we come!