Ghid de călătorie

Parcă niciodată nu am cunoscut dreapta măsură până acum. Nu că acum m-aș califica pentru vreun podium. Mereu am căzut dintr-o extremă în alta. Alternând între șoricel fricos și dragon în zbor. Niciodată simultan, mereu pe rând. Ca și cum o exagerare nu putea conduce decât la cealaltă exagerare. Uneori ascunzându-mă pe după ziduri, micuță și gri, având grijă să nu mă vadă nimeni. Propria-mi mamă abia reușind să mă distingă printre faldurile cenușii care mă învăluiau de sus până jos. Crezând cu maximă convingere că fiica ei e modestă și tăcută, sensibilă până la lacrimi, exagerată în gingășia ei. Toată copilăria și adolescența am fost așa. Cerșind atenția și iubirea, cumințenia pământului.

Visătoare, nesigură, aproape fără nici un pic din aplombul caracteristic familiei. Delicat numit așa. În realitate era vorba de o lăudăroșenie ce simula încrederea în sine dusă până la maximul capacității de suportare a celorlalți. Tatăl meu putea face orice, o afirma glorios în orice clipă. Și o și făcea. Fratele meu la fel. Mai puțin cu făcutul. Dar el era încă foarte tânăr. Mai târziu, în anii maturității lui a început să semene cu tata. Cum și eu am făcut-o.  

În cele din urmă am schimbat clasa a treia, unde călătoream, cu clasa I. Vagonul de lux.

Multă vreme am crezut că sunt perfectă, minunată, cea mai cea dintre toți și toate. Sânge regal, eu și numai eu. Gata cu șoricelul speriat. Acum eram cea mai bună mamă din lume. O soție minunată. O profesoară dedicată și super talentată. Tot orașul își scotea pălăria când mă întâlnea.

Îi ajutam pe toți, îi rezolvam într-o clipită! Le știam pe toate, gândul meu rezonator era peste tot, modificând universul, reparându-l și aducându-l pe calea cea bună. Aveam dreptate cam în toate situațiile și restul trebuiau să ia seama. Eram pe val. Războinică neînfricată a luminii.

În faza următoare a vieții m-am dezumflat, ca un balon care s-a avântat prea sus și n-a făcut față presiunii zonelor înalte. Nimic nu îmi reușise. Simțeam că am eșuat în tot și în toate. Tot ce făcusem era imperfect, atât de imperfect. Mă mai țineam un pic cu dinții de reușita în carieră, dar era cu dubii mari și aici. Cealaltă extremă, desigur. Sus-jos, sus-jos. Eu. Abia mă mai târam într-un tren personal dezafectat. Alunecam la vale pe coclauri tulburi.

În singura mea întâlnire cu un psiholog, timp de o oră m-am jelit și m-am bocit cum nu am făcut eu nimic bine în această viață, nimic nu mi-a ieșit, vai de capul meu, eram ditamai ratata și banala. Ba mă mai și lăudasem în toate părțile ce grozavă sunt eu, ditamai explozia solară. Absolut jalnic. Îngrozitor de patetic.

Am primit drept răspuns, drept cadou, o imagine foarte simplă. Viața mea era un diamant cu multe fețe. Dacă mă uitam la ea printr-o latură a diamantului, toate puteau să-mi pară scăldate în apele întunericului. Bezna le păta, murdărindu-le. Dacă mă uitam printr-o altă fațetă puteam să văd cum soarele zâmbea și aurea totul. Aceeași viață, același diamant. Aceleași eforturi, doar poziția diferită în fața oglinzilor. Atunci am înțeles că toate perspectivele erau ale mele, ale ochiului meu și că eram și una și alta. Că făcusem lucrurile și bine și imperfect.

Îi mulțumesc și acum. Nu am avut nevoie de mai mult de atât.

Acum sunt de toate. Și fricoasă, și în zbor. Laolaltă. Știind și acceptând. Uneori mă las doborâtă de spaimă, dar apoi mă înhaț singură de o aripă și mă arunc înapoi în zbor. Fac lucrurile așa cum le-am făcut întotdeauna. Cât de bine pot eu. Acum și aici. Mai înțeleaptă de atât, în acest moment, nu sunt. Poate peste alți câțiva ani voi fi, dar acum sunt ceea ce sunt.

Umblu în balans pe sfoara ce atârnă între două puncte, uneori mai clătinat, alteori mai avântat. Uneori mai plâng de neputință, alteori mă laud și mă încred cu nesocotință. Deseori propria-mi lăudăroșenie mă face să râd cu drag, îmi aduce aminte de tatăl meu, de fratele meu. Amândoi plecați pe meleagurile verzi ale modestiei și ale luminii. Amândoi în inima mea.

Asta sunt. Mă străduiesc din răsputeri. Mă străduiesc conștient și uneori chiar și în vis. E călătoria mea și vreau să îmi iasă cum trebuie. Fac tot ce pot.

Nu mă las. Încerc să mă țin în echilibru pe această frumoasă margine de lume care dansează periculos între lumină și bezna absolută. Între curcubeu și fulger.

Toate lucrurile îmi ies bine. Și mai puțin bine. Unele nu-mi ies. Cum le vine lor.

Ca tuturor.