Ghirlande albe și sarmale

Abia acum mă simt aproape de acest Crăciun, deși a fost anunțat cu surle și trâmbițe încă de la mijlocul lui noiembrie prin toate magazinele și mall-urile, pe străzi și prin vitrine, pe tot locul.

M-am făcut că nu-l văd, mi-am ferit privirea de strălucirea lui disperată și prematură și am continuat să mă mișc prin noiembrie, prin toamnă, cu încăpățânare, așa cum era și cazul.

În cele din urmă m-am împăcat să fiu în iarnă, lăsând-o să sosească încetul cu încetul, în ritmul ei alb și rece. Dacă trebuie, trebuie, mi-am zis. Nu-mi place iarna, dar parcă ei îi pasă de plăcerea sau neplăcerea mea. Vine, vrând, nevrând, bat-o norocul! Tot forțându-mă să nu văd ceea ce-mi orbea retina, era să ratez fiorul începutului de sărbătoare.

Da, acum chiar se strevede Crăciunul în zare, uite-l, e chiar lângă noi. Recunosc cinstit că e timpul să-l bag în seamă. Sărbătoarea mea preferată (asta pentru că vara nu e chiar o sărbătoare, e o stare a ființei, a soarelui, așa că nu o pun la socoteală), Crăciunul e momentul acela aparte, cu totul sclipicios, scăldat în lumină și în bine, ca un măr roșu-roșu în caramel înghețat. E colțișorul cu perne albe și fire de miere, beteală răsucită printre inimi, e Acasă în sfârșit, după nesfârșite drumuri în iarnă.

Îmi place de el, îl iubesc.

Și toate momentele care-l înconjoară în mod firesc sunt Crăciunul pentru mine.

Fac sarmale. Locuiesc în această metropolă englezească și fac sarmale. Românașii cei isteți au reușit să aducă verze murate la pungă, verze românești adevărate, o pungă și ai rezolvat o oală uriașă, mai ales dacă pui și varză dulce, cum îmi place mie. Luată tot de la magazinul românesc pentru că n-ai ce să faci cu varza englezească. Poporul ăsta are o varză cu frunza groasă și tare și fără gust. Nici vorba de vărzuca de pe meleagurile natale, cu foița subțire și străvezie și cu gust autentic de varză omenească. Ne-am aprovizionat cu mare tam-tam cu ditamai rucsacul, toate ingredientele le-am luat de acolo, inclusiv carnea tocată și cimbrișorul. Aia-i carne adevărată, cu grăsime să-ți curgă pe bărbie. Nu chestiile seci din magazinele englezești pe care scrie “Fat 2%”. Și alea-s fără gust. La sarmalele adevărate tre’ să-ți ștergi bărbia des, așa zicea Momo.

Era să nu găsim loc pentru toate angaralele în minusculul frigider de închiriat. Răsucesc acum foița murată, așez fiecare sarma în ditamai oloiul de fontă și, de la sine, îmi simt mâinile pline, sufletul plin. De vorbele mamei, care mă învață cum să fac sarmalele, de sfaturile bunicii, care aruncă și ea o privire peste umărul meu, suntem toate aici și facem sarmale într-o bucătărioară mică din mijlocul lumii. Eu și mamele mele. Sunt totuna cu ele.

Cum să nu fie Crăciunul?! Categoric este.

Învârt la sarmale și-mi aduc aminte cum îmi povestea bunica tot felul, când făceam lucruri împreună. Uneori cozonaci, alteori sarmale sau zacuscă. Sau tort cu ciocolată, tortul după care ne știe oricine ne-a călcat pragul, pe care îl fac la fiecare zi cu tam, tam sau pur și simplu. Cererea e mereu mare. Îmi amintesc cum mi-a spus povestea acelui neguțător grec de la începutul secolului care a navigat pe Dunăre și tot navigând și-a găsit nevestica, o fată din Ungaria, care a fugit cu el. Îmi place romantismul implicit, deși bunica nu spune o vorbă despre iubire și alte angarale. Ea povestește simplu. Cum grecul și unguroaica s-au stabilit în Valea Jiului și au devenit străbunicii mei. Îmi place să mă văd ca pe un amestec de syrtaki și csardas, plus niscaiva horă românească. Așa îmi explic dorul de ducă din oasele mele și casa pe care mi-o port în spate, ca o broască țestoasă, bătrână de sute de ani.

Crăciunul este și acest drum spre târgurile colorate, cu vin fiert (nu că mi-ar plăcea, dar zic și eu) și churros (ăștia da!), clătite fierbinți și vibrații clar conturate ce fac să tremure văzduhul a anticipare și minunăție. E mereu un drum spre locul unde sunt mulți oameni care nu mai pot de plăcere și veselie. C-așa e fain să fie oamenii, veseli.

Tot Crăciun e și când faci cozonaci. Cristinelu’ macină macul și nuca, eu îmi suflec mânecile și intru frumos în rând. Frământ agale, cu ochii până departe în zarea din spatele meu, unde stau înșirate mamele mele, cele de demult tare și cele mai de acum, rânduri, rânduri, ca soldățeii ceia din sculpturile chinezești. Nu știu de ce am această senzație ori de câte ori fac câte o chestie din asta tradițională. Poate e imaginația, poate e dorința, poate fi orice, dar nu are prea mare importanță pentru mine. Halucinație sau vis, mi-e totuna. Important e că mă face să mă simt bine, parte dintr-o ghirlandă nesfârșită, o figurină albă în acest șirag alb de hârtie strălucitoare atârnat de marginile cerului.

Niciodată nu mă simt singură când fac cozonaci. Întotdeauna simt că sunt cu toată familia mea uriașă și că e Crăciunul. Ar fi grozav dacă mi-aș convinge și familia că doar atunci se fac cozonaci. Dar mai e până acolo și până atunci. Uneori li se năzare că vor cozonaci de-aiurea, dar nu-i bai, eu știu că au nevoie doar să știe. Că suntem aici împreună și că totul e bine pe planeta Pământ.

Îmi place să fiu cu mama mea când mă ocup cu gătitul chestiilor din moși, strămoși, cu zâmbetul ei bun și plin de iubire, am prins-o odată în poză așa și așa încep să mi-o amintesc, pe măsură ce trece timpul nesfârșit, zâmbindu-mi cu dragoste, dincolo de orice. Mi-a gătit până i s-au terminat clipele, ultimul lucru pe care mi l-a pregătit au fost sarmalele de Crăciun. Îi spusesem că nu fac, nu am energie și chef pentru așa ceva. A doua zi m-a așteptat cu oala de sarmale. Nu știu de unde a găsit puterea de a le face, dar le-a făcut. Poate au ajutat-o toate femeile-îngeri din ghirlanda din spatele ei. Poate doar iubirea din inima ei.

Îmi place să fiu cu multele mele bunici și mâinile lor pline de riduri, iuți și încă puternice. Nu-mi amintesc zâmbetul lor, dar îmi amintesc mâinile. Și sfaturile, vorbele. Sunt toate aici.

Să nu uităm darurile. Tot Crăciunul, dragul de el. El le face pe toate. Daruri de zăpadă, de aromă de brazi, daruri de clar de lună și clipe care zboară, daruri de inimă și daruri de lumină.

Și această bucurie dulce ce foșnește agale prin toate colțișoarele.

Ce poate fi mai complet de atât?! Dragii, toți dragii, cu râs adevărat cântând pe fețele lor frumoase sau cu zbateri albe de ghirlandă, păsări în zbor, toți adunați în Casa curată, limpede, împodobită de sărbătoare. Unde e cald și bine, se aude muzică frumoasă de îngeri și miroase dulce a cozonaci. Unde ai vrea să încremenească totul în miere de chihlimbar. Atât e de bine.

E pur și simplu Crăciunul.