JURNAL DE BARCELONA

Prima zi

Prima zi nu este chiar Barcelona. E doar un drum cu trenul românesc, un umblet bezmetic prin capitala măreață a țării și o descoperire neașteptată care compensează toate relele închipuite și neînchipuite ale călătoriei.

Mai întâi luăm trenul spre București. Noi doi și toată așteptarea asta, plină de bucurie. Așteptarea unui an de zile, a nenumăratelor minute și secunde scurse, lipite pe vecie de cadranul vieții mele. Așa că nici nu simt că merg șase ore sau câte or fi. Soarele strălucește, albastrul surâde în verde după verde alunecând de-a lungul drumului, cartea mea nemaipomenită e perfect asortată, “În căutarea fericirii”. E vară. Îi zâmbesc lui Cristi, mă uit pe fereastră, mai citesc câte un rând, simt cum în jurul meu se construiește minunata, superba, brilianta stare de vacanță. Strop cu strop. Ca o fortăreață a luminii și a bucuriei, plantată în mijlocul restului zilelor.

Viața mea: restul zilelor și acum. Acest acum.

Surâd năuc, amețită de atâta pace, nu am timp de urâțenii, de nemulțumiri, nu există decât nesfârșita posibilitate a frumuseții.

În București, atmosferă tulbure, încinsă, în gară unul ne ia la rost, “Ce?! e prea scump taxiul lui?!! Dar cât vrem să fie??!!” și mai bolborosește el ceva despre provincialii ăștia, dar noi o luăm la picior, ieșind din gară și din duplicitatea ei gregară. Autobuz, bun pentru bugetul nostru, mergem spre aeroport și coborâm la indicațiile savante ale șoferului, pentru a ne căuta hotelul! “Nu prea savante”, ne spunem în timp ce mergem și mergem și tot mergem, trăgând după noi bagajele, prin caniculă, pe un trotuar mititel, în mijlocul unui trafic infernal. Mașinile aleargă bară la bară, ce e cel mai greu de suportat este zgomotul. Constant, un huruit continuu, în ritm de heavy metal ce a scăpat complet frâiele. Urlă pe câmpiile alienării. Un nivel al decibelilor care aduce cu el o senzație iminentă de pericol, de panică. Am senzația că în orice secundă șirul de mașini nebune ar putea să-și schimbe direcția cu doar juma’ de metru și să se cațere pe trotuar. Unde suntem noi, alunecând pe cimentul fierbinte, două furnici pierdute și încărcate. Încerc să îmi regăsesc cetatea pierdută, dar gălăgia e prea amețitoare. Reușesc doar la hotel, o oază incredibilă de liniște și răcoare.

Îmi tratez brusca durere de cap în mod inovator: mă duc în spa-ul hotelului. O piscină uriașă, foarte reușit înrămată în verde și albastru și ...un jacuzzi!! Unul imens!! Trebuie să mărturisesc că scufundarea într-un jacuzzi era pe lista mea secretă de dorite trăiri spirituale intense (bine, recunosc! o dorință vulgară de-a mea, absolut burgheză și snoabă).

Stau în apa fierbinte până aproape mi se face rău. Nu mai e nimeni în toată sala uriașă. Doar eu și Cristinelu’. Jeturi învinețitoare mă izbesc constant, în timp ce lumini colorate aleargă printre șuvițele de apă vălurite. Cetatea vacanței mele se înalță biruitoare spre tavanul alb, trece dincolo de el și explodează în jocuri de artificii sub pleoapele mele închise. Senzația de relaxare e nesfârșită, devin o gelatină fericită, devin celulă și spirit țopăitor în bucurie. Mintea mi-e complet nepopulată și îmi dau seama că aceasta e fericita stare a celor săraci cu duhul. Încerc să fac niște amărâte de planuri cum aș putea rămâne pe viață cufundată în starea de materie informă, dar nu îmi funcționează nici un neuron. E pur și simplu bine! E starea de bine originară! Iar eu sunt cufundată până-n gat în ea!

Pentru că nu s-a mai auzit de o viață petrecută în jacuzzi, Cristi mă extrage cu forța din mediul meu natural, proaspăt regăsit și mă aruncă înapoi în Lume.

Adorm rapid în camera luxoasă (cel puțin mie așa îmi pare), în timp ce soțu’, căzut în stare extatică admiră avioanele pe cerul nopții! Între noi fie vorba, nu înțeleg fascinația lui pentru avioane, dar o accept, ca pe ceva ce nu poate să-ți facă rău. Mai ales în vacanță.

ZIUA 2

Ne instalăm în avionul roz şi drăguţ. Nu e Lufftansa, dar zboară si el! Sper, adică! Mă pregătesc, din pură obişnuinţă să adorm! Cristi e distrus, stă la mijloc, aşa că admiratul norilor şi apelor se va face pe liniuţe-fâşiuţe. Cele care mai răzbat de după capul celui lipit de hublou! Printre gene îl văd cum mustăceşte, punând la cale reţele neuronale ample de memorare, permutări şi rearanjări prin care va ţine minte pe vecie ce loc să-şi comande. Ceva cu numere pare, impare, habar nu am şi nici nu mă interesează, căci moleşeala zborului îmi închide obloanele. Sunt în cetatea mea de nori.

Mă trezesc în zgomot de pâinici calde şi arome de cafea. Se împarte micul dejun. Parcă suntem într-o casă de jucărie, toate mici, de la tăviţe la furculiţe, dar savurăm, căci suntem rupți de foame şi ah, ce bine e să bei cafea, să zbori şi să ronţăi dintr-o pâinică fierbinte, unsă cu unt! Rămânem tot flămânzi, dar joaca a fost drăguță.

Barcelona!! Nu-mi vine să cred că sunt din nou aici!! Am spus eu că rezonanța mea pozitivă poate face minuni. Aproape că pot să o pipăi, atât e intensă. Orice rezonanță serioasă e gata să se nască fizic dacă o gândeşti cu toate celulele tale. E exact ce mi-am propus în vis, să vin aici cu Cri şi Ale, şi uite!! E îndeplinitt!!! Aș putea să predau lecții de self-empowerment. As putea să țin o conferință TEDx.

Tot gândindu-mă la rezonanţe şi alte cele importante şi vitale, tralala, tralala, cred că am un aer aiuristic tembelistic, căci Cristi mă scutură şi mă întreabă care e zborul lui Alex, să ne uităm la ce oră ajunge.

Hopa! Habar nu am, dar ţin minte exact forma hârtiuţei pe care era scrisă chestia! Am aruncat-o chiar înainte de plecarea din Petroşani, făcând ordine! Ei, na, mare lucru, zic eu. Ne uităm pe tabelă şi vedem care zbor vine din Anglia! Cred că de-aia am şi aruncat, bre, hârtiuţa! Nu era logic că nu îmi trebuie, de vreme ce putem să ne uităm pe tabelă?? Ce, te pui cu gândirea mea logică şi sănătoasă?!! Cristi se face tot mai albastru pe măsură ce e evident că nu apare nici un oraş englezesc la zborurile din următoarele 2 ore! E figura aceea a lui, în care își ține cu grijă maxilarele încleștate, de teamă să nu i se dezmembreze în urletul ancestral al furiei: “Femeieee!!!! De ce nu ai notat ce si cum??!!” Ha, și bine face! Că dacă zice ceva, zic și eu, na!!! Adică el de ce a tot stat pe laptop, în timp ce eu am organizat toate cele??!! Că de atâta organizare mi-a ieșit pe nas! Restul mi-au reușit bine, totuși, si jacuzzi (pardon, jacuzzi-ul era a lui, el îl găsise!!!), mă rog, urmau să îmi iasă bine următoarele! Cazarea, etc, etc!

În tăcerea așternută între noi, în mica noastră bulă de liniște tremurată în vuietul aeroportului, încerc să-l încurajez să iasă din posibila depresie anxioasă și îi spun că e posibil ca Alex să vină prin Munchen?? Amsterdam să fie??!! Rostesc cu voce tare numele orașelor, încercând să îmi activez memoria! Mă privește ca pe o nebună, neștiind dacă să râdă sau să se plângă din nou de multiplele mele cunoștinte geografice. Aiurea, cel mai simplu: ne postăm în fața ușilor și așteptăm să apară Alex din Anglia! Apare el!! Cea mai simplă soluție!! Tot creierul meu briliant a găsit-o!!

Așa că stăm și ne uităm la șuvoiul neîntrerupt de oameni care iese pe ușile batante. De toate culorile, înălțimile, sporovăind în tot felul de limbi. Imediat vine și Ale, sunt convinsă, așa că mă concentrez să fiu prima care îi depistează statura înaltă și părul blond, zâmbetul bine știut și drag! Dăm și niște mesaje către kitchibobo, să fim siguri că ne caută și el! După vreo oră, în care eu m-am distrat copios privind oamenii, iar figura lui Cristi s-a deteriorat vizibil, pierzându-și nuanța frumoasă de vacanță și liniște, în sfârșit, mesaj!!! ‘Unde sunteți?? Că eu sunt afară!!!” Paranormal!! Pe unde a ieșit??

După schimb disperat de mesaje, mare descoperire!! Alex e la terminalul 2, iar noi la 1.

Nu pot descrie privirea lui Cristi!! Aruncată mie!!! Mie, capodopera de femeie pe care o are el pe acest Pământ!! De parcă aș fi putut vreodată reține chestia cu terminalele, de vreme ce nici nu știam că e posibil așa ceva!! Să existe două terminale!! Ce sunt alea???!!! Întrebăm, coborâm la subsol, ne urcăm într-un autobuz și părăsim aeroportul, mergem și tot mergem. După vreo zece kilometri, Cristi începe să își pună întrebări și în legătură cu capacitatea mea de a înțelege un simplu mesaj în engleză!! Noroc că îl vedem pe Alex, altfel poate ajungeam și la reconversie profesională!

Eliberată de stresul provocat de aruncarea hârtiuței-cheie, mă bucur în voie de revederea pruncului adorat, de palmierii din zare și mersul pașnic cu autobuzul spre Placa Catalunya. Alex o sună pe Lucreția, pesoana de contact care trebuie să ne aștepte la apartament, vorbește cu ea civilizat în engleză, spunându-i că sosim, apoi o schimbă pe română și zâmbește încântat, Lucreția e româncă! Iar ni se întâmplă! Români peste tot! Suntem o nație harnică și larg răspândită !

În Placa Catalunya ne scuturăm de spiritul neprielnic al economiei și luăm taxiul (aiurea! în zona tumultoasă a necunoscutului, ne hotărâm să ne facem viața mai ușoară!). În fața clădirii frumoase, care arată exact ca în poze, apare și Lucreția, pe bicicletă, o Lucreție nespus de fericită să dea de români, o Lucreție căreia nu îi mai tace gura! Ne conduce în apartament, la ultimul etaj, și povestește, povestește! Despre viața ei, e măritată cu un columbian și are 3 copii, e de 20 de ani plecată, despre aventurile apartamentului cu turiștii. Grupuri de englezi, veniți doar să bea, să facă scandal, să îi deranjeze pe drăguții vecini bătrânei de alături! Într-o noapte, după un chef monstru, niște briți și-au aruncat pantalonii, chiloții în spectaculoșii copaci de sub terasă, jenând obrazul întregii comunități! Ha! Declarăm cu mândrie că noi, fiind români, nu niște englezi bețivani, nu vom face nici o problemă!!! Nenorociții!! (ca să vezi ce chestie, ne pregăteam să ne rușinăm că suntem români, din cauza faimei hoților de pe Rambla!! Acum suntem mândri!! Mai bine decât englezi aruncători de chiloți.)

Apartamentul e superb, NU am dat greș!!! L-am ales bine!! Cu creierașul ăsta amețit al meu!! Asta da, reușită!! Cristi privește cu îndoială, nevrând să recunoască din prima meritele mele indubitabile! Mai ales după faza cu hârtiuța! E frumos, frumos, frumos.... mare, pereții albi și luminoși, tavane maure, din bârne de lemn închis la culoare, picanterii gen picasso, un aer șic, cu picături portocalii înotând în aer mediteraneean. Îmi vine să râd isteric de cât de frumos e!! Dar nu pot, pentru că Lucreția nu mai pleacă!!!! Ea nu își dă seama că noi de la români venim! Plin de români la noi în țară!! Ne invită la ea, ne fofilăm cu măiestrie toți trei, e o artă pe care o exersăm de o viață, ne pricepem. Sălbatici, dom’le! Pleacă, sărăcuța, în cele din urmă. Răsuflăm ușurați și râdem ca nebunii. Inspectăm apartamentul, absorbim toate detaliile, totul e minunat, dar terasa, oh! terasa le bate pe toate!! Largă, canapele albastre, ghivece albastre uriașe cu leandri înfloriți pe albastrul cerului, o întindere nesfârșită de lumină. E locul meu preferat din toată vacanța, e castelul meu, e oaza mea barceloneză!!

Băieții fac glume pe seama Lucreției, nevinovata, nu reușesc să îi rețină numele, nici unul dintre ei, o pomenesc pe rând, ba e Agripina, ba Zamfira, Aurelia sau Florentina! Alex își desface cadoul, minunatele cărți și râde încântat, în timp ce ronțăim fursecuri cu ciocolată. Ne cercetăm lista cu obiective, noi suntem din aceia care își fac liste și se organizează!! Eu și cu Alex, adică!! Nu haotici, ca alții! Noi avem o minte rațională, logică, bine structurată. Totul e bine pus la punct, pe listă! Hotărâm să cercetăm cartierul gotic și să ajungem până pe Rambla! La drum!!

Străduțe înguste, tumult de oameni și buticuri, colorat și pașnic, simțurile mele deschise și însetate nu detectează nici cel mai mic pericol (m-au înnebunit știrile cu hoții din Barcelona!). Doar piețe frumoase, cu palmieri și porumbei, cu susur de fântâni, cu arome de libertate și cremă catalană. Nesfârșita varietate a vitrinelor, a suvenirurilor gaudiene, posibil infinita capacitate de a cheltui (vorba vine!), disponibilitatea de a cheltui și de a cumpăra lucruri frumoase și inutile îmi sporesc bucuria plimbării, zâmbetul și lumina. Sunt cu Alex și Cristinelu’, nu îmi mai trebuie nimic pe această lume, decât această alunecare prin cetatea gotică a vacanței mele.

Popas în Placa Reial. Bere brună și rece pentru cei însetați, povești. Atmosfera e atât de diferită de cea a Londrei! Încerc să definesc diferențele, dar tabloul se va limpezi peste câteva zile, încă nu pot să pun punctul pe i. Simt doar cu toată ființa că e diferit. Și e bine.

Ajungem pe Rambla, savurăm farmecul culorilor și al clădirilor, al miilor de oameni care se miscă alene, fără nici o țintă, un șuvoi uriaș legănându-se leneș între o terasă și alta, între pahare de sangria și platouri întinse de paella. Mimi și artiști locali, suveniruri și flori. La Bouqeria, abundență de fructe și culori. Ni se face foame și intrăm într-un bar, sporovăind în română despre ce tapas-uri să ne alegem. Chelnerul ne răspunde în aceeași limbă, încă unul!!! Și servim la o măsuță din tot felul de boluri, bem sangria și ne distrăm, începem să ne amețim. În cinstea românismului, chelnerul ne mai toarnă niște sangria și asta poate fi singura explicație pentru nefuncționarea mărețului meu card Reiffesen! Alex bagă codul de două ori, dar nu dă nici un ban, nenorocitul de card! Știam eu că banca asta nu e bună de nimic!!Și chiar aveam intenția să plătesc!

O luăm spre casă, printre palmieri și brize, împăcați cu plinătatea zilei.

Ale (probabil vizualizând câte mese va trebui să mai plătească cu cardul lui):- Cam scumpe tapas-urile astea! Niște ciupercuțe acolo, tarta de spanac și alte prostioare, 30 euro!!! Și rămâi și flămând!

Cri (ridicându-și iar copilăria în slăvi!): -Tapas!! Aiurea ! E cam totuna cu kotono ce-mi făcea Momo la Lonea!! Vă fac eu niște tapas acasă de nu vă vedeți! Mai ieftini!

Tac jignită. Ăștia doi Alpha nu înțeleg chiar nimic din culoarea locală??!! Auzi, tapas-urile sunt totuna cu kotono!!! Bucățelele de sanvișuri pe care i le făcea bunica lui din Lonea!!! Ce dacă e scump, chiar e!, dar de ce nu mi-a funcționat cardul? Poate o să stăm numai pe banii lui Ale?? Ne facem de toată praștia! Nemairăbdând, intrăm în primul Merkat de cartier, cumpărăm una, alta și plătesc cu cardul meu, ținând degetele încrucișate în gând. Ura! Funcționează!! Alex, mamă, nu știu ce cod ai bătut, dar cred că era ceva muiat în sangria!!

Ne retragem pe terasa noastră albastră, cu pahare mari de vin roșu, aerul e plăcut și parfumat, cu iz de languste, strada de la picioarele noastre pâlpâie plăcut, cele doua turnuri uriașe din depărtare luminează stins deasupra verdelui întunecat al Parcului Ciutadella. Facem planuri pentru a doua zi. Pe lista mea se află Sagrada, deși la strâmbăturile băieților declar generos că sunt dispusă la schimbări.

Cri (realist): -Știi că maică-ta e Alpha-woman?! Alphabetagamma??!!! Tot o să ne târască unde vrea ea! Hai să terminăm odată cu Sagrada aia și mai vedem!

Ale (martir): -Deci mâine scăpăm de Sagrada?!

Cri, cu speranța aburită de îndoială: -Poate-i fain, măi!!

Bătrânelul de alături îndrăznește să iasă și el pe terasa-i proprie, salutându-ne șovăitor. Parcă îi vedem gândurile înspăimântate: “Alți turiști nebuni!!” Râdem, amintindu-ne de englezii cheflii de care ne-a povestit Lucreția-Agripina-Argentina!

Cri (cuprins de spiritul britanic): -Dacă bem tot vinul ăsta, umblăm și noi pe balustradă! Uite, acolo ne aruncăm chiloții!! În pomul ăla! Să vezi ce ballooning facem!!

Guvernanta englezoaică din mintea mea își dă ochii peste cap și se retrage pe tărâmuri mai sigure.

Luminițele avioanelor rămân să plutească deasupra terasei noastre albastre mult timp după ce ne ducem la culcare.