JURNAL DE BARCELONA

Ziua 7

Măreaţa zi cu ballooning!! Ne trezim la 5:30 şi o luăm la picior spre Plaza Catalunya, unde e locul de întâlnire. Suntem doar noi prin cartierul gotic, ici şi colo câte un grup de oameni, tândălind pe străzi după chefurile de peste noapte. Râdem şi glumim spumos, cred că stresul îşi spune cuvântul!!

Cri: - Lili, te fac un London Dungeon pe-aici prin cartier?

Ale: - Ăla din Londra a fost training!

Cri: - Poate ne iese piciorul prin nacelă, că e putred bambusul! Sau mai știi, poate avem noroc de un mic meteorit, drept peste balonul nostru. Dacă stau și mă gândesc, ne ajunge și o pasăre mai amețită, că or fi și printre ele unele mai zăbăuce, care intră cu capul în nacele, cum intră unii oameni în stâlpi.

Li: - Ce te uiți la mine?! Aia a fost o întâmplare nefericită.

Cri: - Una e de ajuns.

Privesc spre cerul plin de stele şi zâmbesc. Băieţii ăştia chiar cred că eu pot fi înspăimântată aşa uşor!! Au uitat că eu sunt Alpha-Beta-Gamma! Oare au nevoie de încurajare?! Trecem pe lângă un grup de prostituate, îmbrăcate stilat a la Gaudi.

Cri : -Una din astea...

Li (stupefiată, ultragiată): -Ce vrei să spui cu ‘Una din astea????”

Cri (agil) : -Una din astea ...te face la bani!!

Cri: - Trebuia să mergem toată noaptea la birt, apoi să facem ballooning! Să vezi cum

făceam în nacelă! Lili, deseară luăm o Cava!

Li: - Ce-mi zici mie, că nu mai am bani! Zi-i lui Alex!

Ale: - Banii ăia ce-s la tine în portofel vă rămân vouă! Că doar n-o să umblu cu cardul după

voi prin buticuri!!! Că-s sătul până peste poate!

Cristi mustăcește. A făcut rost de bani pentru următorul raid de buticăreală. E descurcăreț.

Li: - Eu cred că ne dau micul dejun. După ballooning, ca să nu vomităm!!

Cri: - Eu cred că nu ne dau nimic!!

Li: - Ba ne dau, că scrie pe site!!!

Cri: - Nu cred. Nu, nu, nu ne dau!!

Li: - Bine, Cristi, n-o să mă lupt acum cu tine că ne dau! Dar o sa vezi tu.

Ale (al cărui cap tocmai a făcut stânga-dreapta, ca la tenis): - Deci așa arată căsnicia după 20 de ani!!

Cri: - Luptă cu topoarele!

Un microbuz ne adună pe toți din față de la Rock Cafe și mergem vreo 45 minute în afara Barcelonei. Plimbare frumoasă printre dealuri și vii, în timp ce se luminează de ziuă și mă întreb dacă va ploua sau vom avea parte de un pic de cer albastru. Balonul imens, galben cu verde, zace întins pe câmp, ca o fiară preistorică și, pentru prima dată încep să mă întreb ce caut eu acolo și până unde o să merg totuși cu dorința de a fi la înălțimea așteptărilor fiului meu??!! Se pare că ...la înălțime! E umflat sub ochii noștri, cu flacără fioroasă de propan, țâșnind spre înalt ca o limbă de balaur, situația mi se pare tot mai precară, mă cutremur văzând că nacela e din nuiele împletite. Really?! Urcăm, zâmbim crispat, partea rațională a creierului nostru probabil se întreabă ce e cu noi, cine ne forțează să facem asta?! Oh, dar de ce o facem???!! Pilotul declară pompos prezența unui pasager clandestin, un melc mic care s-a instalat pe nacelă, gata de zbor. Râdem. Nu vă spun ce râs. Ne înălțăm! Eu încleștată de o margine, cu un surâs strâmb fixat bine pe masca care îmi ține acum loc de față. Poker face. Sper sa supraviețuiesc încercării, oare am spus ca sufăr de rău de înălțime?! Ah, Ale, tu si provocările tale! Mă uit la el, parcă-i înțepat de musca Țețe, țeapăn si el si abia zumzăind. Bun, suntem în aceeași oală. Numai Cristinelu’ e fresh bon bon. În elementul lui. S-o fi simțind mare explorator al spațiului cosmic.

Dar noi chiar zburăm cu balonul! Oameni buni, suntem nebuni!! E liniște, e frumusețe, pășnicie. După vreo zece minute, orice urmă de teamă ne-a dispărut. Cerul înnorat, albicios. Petece colorate, văi încântătoare, sus, tot mai sus. Suntem departe. Departe de tot și de toate. Cred că asta e senzația principală pe care mi-o dă călătoria cu balonul. Accentuată de momentul în care intrăm în nori. Alb compact peste tot, senzație acută de stranietate.

Cri: -Uite un înger!

Nemișcați, captivi în alb. Nu se aude nici un sunet. Aburi albi, lumea s-a sfârșit, suntem într-o altă dimensiune. Parcă am uitat să respir. Încet, încet, albul se destramă în firicele transparente și suntem iar deasupra copacilor. Mai sus, mai jos, cerul ne fericește cu petele lui albastre și soarele ne scoate din apocalipsa aburoasă. Coborâm, gata să ne agățăm de stâlpi, urcăm, gata să atingem norii din nou. Minunat cu totul. Paranormal. Paranormal că am făcut asta! Alex, dragule, în multe buticuri tre’ să mă bag azi să mă recuperez din traumă.

Aterizăm cu o zguduială zdravănă pe un deal, bărbații ajută cu toții la strângerea balonului și cred că le face plăcere. Răstimp în care le fac poze, mă plimb admirând peisajul și liniștindu-mi ego-ul zgâlțâit. Ne întoarcem la bază și bineînțeles că ne servesc micul dejun! Ei, cine a avut dreptate?! Și cât de original! Sandvișuri superdelicioase, fierbinți, cu brânza întinzându-se în fire lipicioase, făcute cu o presă gigantică la flacăra uriașă cu propan. Bem cava și ne amuzăm de hrana pârjolită în gura dragonului. Joseph și Thomas supersimpatici. Cu totul, o experiență minunată. Ce bine că s-a terminat!

Avem diplome care atestă că suntem zburători și ne întoarcem în Barcelona cea iubită, admirând tot felul de detalii încântătoare presărate de-a lungul drumului.

Cri: - Uite, Lili, ce fasole!!

Li: - Doamne, Cri, acum vrei să mă uit după fasole!! Dar ce plin de viață ești aici! Mai că nu țopăiai de fericire prin nacelă, ca un urangutan printre liane. Numai acasă te transformi în zombi melancolic!

Normal că ziua se sfârșește cu plimbare de nebuni prin Barri Gothic. Și pentru că Alex, exasperat, ne-a abandonat, ne rătăcim, ca niște copii părăsiți. Dar tot încântați. După ce Cristi învârte harta pe toate părțile și nu știm unde suntem și cum să ieșim din labirint, mi-aduc aminte că posed niște cunoștinte de engleză și întreb unde ne e parcul de lângă casă. Ciutadella. Ajungem la timp. Plouă, toarnă. Și ce zi bună de tot!!!