Jurnal de Bradford

Iacătă şi ziua cea măreaţă a ceremoniei. Țup și ea. De mila noastră, Alex zice că vom trece pe acolo, să simţim suflul festiv. Aşa că îl aşteptăm la ora 9 dimineaţa, să apară. Uite-l! Încremenim amândoi, cu ochii cât cepele, gata să ne sară din cochilii. S-a îmbrăcat ceremonios, la cravată. Are indubitabil un aer de englez get-beget, cu părul lui blond şi aerul nordic. Zâmbesc încântată, în timp ce omuleţul din creierul meu, responsabil cu imaginea de ochii lumii, aleargă înnebunit şi se dă cu capul de toţi pereţii, murmurând fără speranţă: “Tricou, tricou, tricou...’ Asta pentru că suntem îmbrăcaţi în blugi şi tricouri, turistic, dar în nici un caz festiv. Ne-a făcut-o! Sunt năucită de impulsurile contradictorii ce-mi zvâcnesc prin cutia craniană. “Fugi!” şi ”Ce zi minunată!”. Decid să rămân pe câmpul de luptă. Întotdeauna am fost o luptătoare. Cu mine seamănă copchilu’.

La Universitate, potop de lume. Absolvenţi, înfăşuraţi în zâmbete şi în falduri de robe, o senzaţie pregnantă de Harry Potter, părinți din toate părţile lumii, îmbrăcaţi la patru ace, atmosferă de sărbătoare. Noi, cu sărbătoarea în suflete. Dă-le-ncolo de tricouri.

Ale (malițios sau jucăuș, nu reușesc să disting): - Uite, ce rochii au femeile, ce mărgele, ce ţinute! Dar câtă importanţă acordă unii părinţi copiilor ! Alţii...

Mustăceşte mulţumit că are cu ce să se răzbune, îi e cald, socializează la greu si e prezent. Unde nu voia sa fie. Dar mie nu-mi pasă. De rochii, de mărgele şi alte nimicuri. Minunatul mi-a cuprins fiinţa şi mi-o răsuceşte în curcubeie. E foarte uşor să simt ceremonia, nu am nevoie de robe fâlfâitoare şi de poveste. E de ajuns să îl văd pe Ale vorbind cu tot felul de oameni care îl cunosc, îi zâmbesc, evident îl plac. O canadiancă drăguţă îl îmbrăţişează cu drag, ne surâde fermecător şi ne felicită pentru fiul nostru care e genial, salvatorul universităţii, atotcunoscător într-ale computerelor. Simt că nu mai sunt, "e-un cântec tot ce sunt...”. Plutesc pe norişori pufoşi şi dulcegăroşi. Ale îşi dă seama că am luat-o razna pe arătură şi încearcă să mă liniştească:”Calmează-te, aşa vobeşte ea frumos despre toată lumea, aşa e felul ei. Mda, îl aprob, dar ştiu eu ce ştiu. După ce facem o poză năzdrăvană, Kitchibobo în costum plus doi părinţi la tricou, intrăm într-o sală mare, unde, pe două ecrane uriaşe putem urmări cermonia propriu-zisă. Ascult transportată şi cu imaginaţie, cu multă imaginație pentru a suplini lipsurile, printre care şi cel de a nu fi chiar în locul cu pricina. Iluzia e atât de perfectă, încât unii părinţi încep să ţipe de fericire, să aplaude şi să plângă, doar uitându-se la imagini. Absolvenții lângă ei.

Ale (filfizon și zâmbăreț): - Mamă, sper că nu te apucă şi pe tine melodrama! Ce faci, tată, nu filmezi?

Cri (în extaz, dar nedumerit): - Nu ştiu, să filmez ecranul?!

Ale (punând punctul pe ascuțiș): - Filmează, tată, filmează! Dacă nu te poţi decide, pune-ţi mereu întrebarea cheie:”Ce-ar zice mama mea, dacă nu aş filma?”

Un argument imbatabil care îl determină pe Cristi să filmeze în viteză, pentru a recupera. Nu se poate prezenta în fața mamei lui fără filmarea absolvirii nepotului. Fie și la mâna a doua.

Măreața ceremonie fiind încheiată, servim masa la un restaurant pakistanez. Curry destul de iute şi pâine naan. Delicios. Pentru mine şi Ale. Cristi, chinuit oricum de ideea de a mânca aşa ceva, nimereşte cea mai piperată porţie, e transpirat tot şi înghite cu noduri. Nu cred că mai încearcă curând. Vreo două ore își pierde chiar și uzul vorbirii.

Epuizat de activităţile sociale impuse, Ale ne părăseşte, recomandându-ne să ne descurcăm singuri în după-amiaza respectivă. De-abia aşteptăm. Shopping, here we come!!

Plus că așa putem comenta în liniște detaliile ceremoniei. Să ne lăudăm reciproc ce fiu briliant am produs. Ne pricepem.