Jurnal de Bradford

După măreața ceremonie

În fiecare dimineață, în hotelul nostru se servește un mic dejun englezesc. În prima zi am privit cu amuzament ouăle jumări, cârnăciorii și fasolea. Am gustat. Fasolea era bună, dar cum să mănânci așa ceva de dimineață?! Eventual târându-ți apoi burdihanul pe pământ! Cârnăciorul mi s-a părut sub orice critică, ouăle ok, dar mai mult de două înghițituri nu pot lua niciodată, pentru că mă apucă criza de fiere. N-am avut încotro și m-am limitat la pâine prăjită cu unt și dulceață. Nu-mi place laptele, aşa că şi varianta fulgilor a picat. A urmat a doua, a treia zi. Şi aşa mai departe. Căci nu s-a schimbat nimic. De mi-a ajuns până peste cap!

Tot ouă, ouă, fasole, fasole, cârnați la infinit!!! Una peste alta! Fără pic de imaginaţie! Nici măcar nu încercau să gătească ouăle altfel, să schimbe cârnaţii cu bacon! Ce-i cu voi, englezilor?! Fi-v-ar fasolea de râs! Răzbunarea mea telenovelistică a fost să culeg în fiecare dimineaţă tot ce puteam, astfel încât, la sfârşitul săptămânii, i-am dus lui Ale o plasă plină de dulceţuri mititele şi bastonașe de Camembert, iaurturi fudge şi pătrăţele de unt. Ca să vadă încă o dată câtă grijă avem de el! Să înţeleagă că nu te pui cu dragostea de mamă şi de tată! Prin câte pericole am trecut ca să facem rost de alimentele alea! Posibile camere de luat vederi, spioni deghizaţi în chelneri şi cine ştie ce alţi agenţi sub acoperire! Dacă ne dădeau afară din hotel?!

Într-o dimineată, ne amuzăm copios (ce altceva mai poţi să faci, cu veşnica fasolică în faţă?!) privind un cuplu de bătrânei, cam la vreo 70 de ani. Au venit amândoi, aproape tremurători în bătrâneţea lor, cu câte un castronel de lapte cu fulgi, pe care îl mănâncă încet, în tihnă, să nu îşi încurce procesele complicate ale digestiei.

Li (în timp ce strecoară un pătrățel de unt în poșetă) - Uite, Cri, aşa o să mâncăm şi noi la vârsta aia, bucură-te cât mai poţi de cârnaţii tăi englezești, de aceasta minunată tinereţe a vârstei mijlocii!

Cri (aproape suferind pentru cei doi): - Săracii. Uite că au şi terminat. De fapt, la vârsta lor, la ce îţi mai trebuie atâta energie?

Îi urmărim pe bătrânei ridicându-se apăsați de lentoarea specifică sutelor de ani şi plecând. Cel puţin aşa credem. Dar stupoare! Se reîntorc cu farfuriile încărcate la refuz, din care se revarsă ouăle, fasolea, cârnaţii! El are, nici mai mult, nici mai puţin de patru bucăţi. Aproape nu mai pot să îmi iau ochii cocoşaţi de uimire de la farfuriile lor aglomerate. Nu se poate să mănânce tot, mă gândesc. Sunt doar un moșuleț și o băbuță. Dar au putut. Aproape au lins farfuriile. Se ridică. Pleacă. Ba nu! Eroare! Se întorc pentru runda numărul trei! Cu pâine, dulceaţă şi prăjiturele, a doua ceaşcă de cafea! Incredibil!

Li (încremenită de bucurie): - Aşa se mănâncă la vârsta a treia??! E mai bine ca la a doua!

Am plecat, înainte să mai vedem și alte runde. Dacă or mai fi fost. E bine ca omul să aibă o limită în exemplele pe care are de gând să le urmeze. De trei ori micul dejun îmi va fi de ajuns pentru 70 de ani. Și să sperăm că nu voi avea nevoie de resuscitare la final.

Dincolo de glumă, dacă nu faci parte din elita britanică, nu ai cum să mănânci sănătos. Ce poate omul obișnuit să mănânce?! Ce are la îndemană?! ( nu vorbesc aici despre cei ce gătesc acasă și care sunt o rasă pe cale de dispariție). Sandvișuri cu totul minunate de jur-împrejurul străzilor, dulciuri de o diversitate uimitoare, dar ce biscuiți! Dar ce prăjituri! Și, în orice pub ai intra, pentru a mânca ceva în jur de 7-10 lire, prăjeli. Prăjeli. Nu au ciorbe. Nu au salate. Nu au decât cartofi prăjiți și eventual, fasole și piure de mazăre. Fructele sunt scumpe. Plus mâncarea aceea semipreparată. Sosuri. Carne învelită în E-uri! Brrr. Jamie Oliver, unde ești?! Se duce nația de râpă!

În timp ce analizez cu voce tare relele bucătăriei englezești, savurez la maximum prânzul într-un pub absolut încântător, “Sir Titus Salt”. O intrare mică și ascunsă sub flori, o deschidere uriașă înăuntru, pe două niveluri, o atmosferă relaxată, frumusețe în fiecare colțișor. Bineînteles că mâncăm prăjeli și cartofi prăjiți, dar cât, oh, cât sunt de bune! Să privești de sus mesele tihnite de la parter, fotoliile confortabile, să prinzi câte o imagine fugară a berii de culoare caramel ce dă strălucire de ambră paharelor, să vezi un bătrânel-posibil lord englez deghizat, citind ziarul, în timp ce stă picior peste picior... viața e chiar bună! Iar prăjitura e speechless! Un amestec de biscuiți aurii sfărâmicioși, ciocolată crocantă și brânză dulce cu vanilie, combinație atât de armonios dozată, încât simți cum te alină, te împacă cu toată omenirea, toți sunt frații tăi în bunăstare și armonie! Mâncarea englezească e absolut delicioasă.

Avem întâlnire cu Alex. Tocmai ne-a dat mesaj să îl așteptăm la fântână, întârzie, e la frizer. Nerăbdători să ne întâlnim odrasla, o luăm spre căminul lui, știm că frizeria e la parter. Uite, un singur client e înăuntru, Ale al nostru, mânca-l-ar mama de prunc frumos! Soarele nostru! Cristi a luat-o înainte, așa că încep să strig, disperată să acopăr zumzetul străzii:

- Cri, stai, stai, vezi să nu te vadă, hai să-l spionăm!

Nu mă aude, așa că tot repet, țipând de-a binelea. Cri aproape și-a lipit capul de geam, rânjind fericit, văzând frumusețea de copil tuns. Cât de bine îi stă! Dau să mă alătur, când îl vedem pe Ale întorcând capul și aruncându-ne o privire cruntă. Atât de cruntă, încât dispărem instantaneu din raza lui de acțiune. Îmi vine să mă pitesc după trotuar, dar fiindcă nu s-a mai văzut așa ceva, stăm cu spatele și chicotim. Îmi reafirm cu tărie că sunt totuși o mamă onorabilă și nu-mi fac pruncul de râs! La urma urmelor, nu am intrat peste el în frizerie cum aș fi putut să o fac.

Ieșind, Ale ne spune varianta proprie, cum stătea el pașnic, în sunet de țaca-țaca, cufundat în Nirvana micii frizerii, când brusc, s-au auzit țipete mari afară și frizerul a tresărit, mai, mai să-l ciupească de scăfârlia lui deșteaptă “Ce se întâmplă, cine-s ăștia??!! Ce vor?! Par periculoși”

Ale (văzându-ne cu nasul turtit de geam, resemnat cu soarta): - Părinții mei.

Țața Lelea de la munte și badea Ion. Părinții teroriști.

Drept răzbunare, fiind de o subtilitate ieșită din comun, Ale hotărăște să ne ducă în Lister Park, și ne duce și ne tot duce, străzi după străzi și grămezi de case gri antracit, cu zeci de hornuri mititele, în forme răsucite de gargui și alți monștri de sub pat. Când să ajungem la capătul Bradford-ului sau poate chiar în afara lui, ne întâlnim și cu parcul, căruia îi acord cu ușurință titlul nobiliar de Parc englezesc! Coline și alei ordonate, o frumusețe de copaci și de tufe, verdele acela înrourat de ploaie și mulțimi de flori, bănci și fântâni. O rădăcină imensă, răsucită şi pietrificată, agăţată de erele trecute ale planetei. Un conac uriaş, devenit galerie de artă şade măreţ în mijloc. În faţa lui tronează două sculpturi uriaşe, un iepure şi un ţap făcute din ţesătură de cupru. Nu mă mai satur fotografiind mental ineditul elementelor (o adevărată trăznaie!) ce alcătuiesc tabloul! Caricaturi moderne, artă şi stilizare, rânduri peste rânduri de culori florale, aliniate impecabil, bătrâni pakistanezi îmbrăcaţi în haine lungi, albe, plimbându-se şi sfătuindu-se asupra mersului lumii, în timp ce îşi mângâie bărbile lungi, fluturătoare, conacul victorian, cu aerul lui imperial, străjuit de ansamblul de grădini indiene, cu ape ţâşnitoare şi copilaşi închişi la culoare alergându-se printre stropii luminoşi.

Ne întoarcem la hotel, mulţumiţi de noi înşine şi de parcul englezesc. Prea mulţumiţi, se pare, pentru că un semn de sus ne arată care e adevărata noastră condiţie. Pe geamul camerei noastre se lăfăie şi ăsta e cuvântul potrivit! se lăfăie un rahat de pasăre uriaşă. Poate a fost un pterodactyl, căci mărimea a ceea ce a lăsat în urmă e revelatoare. Şi grotescă. Ne uităm stupefiaţi la geamul pângărit, la priveliştea noastră, implicit pângărită! Plină de speranţă, îi spun lui Cristi că menajera hotelului va curăţa geamul a doua zi. Cu siguranţă. Mă priveşte cu milă şi, fatalist cum este, mă asigură că nu o să se întâmple aşa ceva. Normal că are dreptate. Următoarele trei zile ne vom aduce aminte de faptul că suntem muritori de câte ori vom privi pe fereastră. Rahatul bradfordian ne va rânji, metamorfozat în metaforă existenţială.

Dar nu a știut cu cine se pune. Cu marea maestră a rozului și a albastrului electric. Așa că i-am dat cu flitul.