Jurnal de Bradford

Ultimele zile

Mergem la cinema. ‘Dawn of the planet of the apes’. Filmele văzute cu Alex sunt întotdeauna teribil de faine. Rar ajungem în faţa marelui ecran împreuna, dar nimerim de obicei pelicule superbe în 3D, pline de frumuseţe şi de acţiune. Exact pe gustul nostru. Mai barbar, așa. Nu foarte elevat. Cinematograful e unul dintre cele mai reuşite, toate sunt cum trebuie să fie. Inclusiv popcornul. Ieşim extaziaţi şi analizăm întruna cât de nobilă, de sfâşietor de umană era faţa lui Cezar, regele maimuţelor. Dar ce privire avea, ce ochi încărcaţi de înţelepciune şi suferinţă! Eu şi Ale decidem că trebuie să-l mai vedem o dată, poate chiar de două ori, ceea ce lui Cristi i se pare o aiureală, nu a fost la fel de impresionat ca şi noi de măreţia maimuţelor.

Ale, neînţelegând asemenea închidere anti-cimpanzeică, declară pompos: “Dacă aş fi om de ştiinţă, aş face experimente să izolez gena ta, măi, tată, să nu mai provoace și alte deficienţe în genomul uman!”

Dornic să-şi distreze cât mai bine familia de bază, Alex a planificat o excursie la Whitby, un orăşel pe malul mării, pitoresc şi cu mult farmec local. Cel puţin aşa părea în pozele de pe internet. Căci nu mai ajungem acolo. Deşi a luat deja biletele, după cinci zile pline în rolul fiului devotat, lui Ale i-a ajuns până peste cap şi nu se mai simte în stare să stea cu noi de dimineaţa până seara, căci asta implică excursia. Că drumul e prea lung şi nu vrea să ne obosim, că ce-o să facem acolo 6 ore?! Că o să ne plictisim şi el nu vrea aşa ceva, doamne fereşte! Câr, mâr, nu ne mai ducem. Că doar nu vrem să ne supărăm unicul fiu! (adevărul e că şi Cristi bombăne, tare nu s-ar mai trambala cu autocarul, fie şi în scopul nobil de a ne pătrunde de farmec pur englezesc!). În minoritate fiind, mi s-a oferit drept compensaţie o plimbare la Leeds. Că nu o să regret. Drumul durează numai 15 minute cu trenul.

Li, plină de sentiment:- De ce să regret? Doar sunt cu voi! Ore sau minute, zile întregi pe mijloacele de transport, pentru mine nu contează atâta timp cât suntem împreună.

Cristi (ridicând mâinile spre cer, exasperat): - Extraordinar! Normal că nu contează, doar condiţia ta de călător implică, absolut întotdeauna, sforăieli cu gura deschisă, pentru că dormi şi dormi şi iar dormi, indiferent dacă drumul durează puţin sau mult! Incredibil!

E adevărat. Uneori aţipesc înainte chiar de a decola avionul, ceea ce pur si simplu îl oripilează pe Cristinel, adorator perpetuu al zborului. Ce să-i fac?! Mie pur şi simplu îmi place să închid ochii într-un loc şi să îi deschid în altul. Îi închid la Bradford şi îi deschid în Leeds. Nu e grozav?

Noul oraş e atât de limpede. Elementul gotic s-a diluat până aproape de dispariţie, cel victorian umple totul de lumină. Dacă Bradford pare sumbru şi medieval, Leeds e deschis şi stilat, în cel mai pur stil britanic. Străzi largi, flori, cântăreţi ambulanţi la tot pasul, clădiri albe maiestuoase, stăm doar trei ore, dar îndeajuns pentru dragostea mea veşnică. Leeds devine unul din oraşele inimii mele, alături de Londra şi Barcelona.

Ieşim dintr-o ciocolaterie şi dăm peste un maraton, organizat în scopuri caritabile. Nu am văzut niciodată aşa ceva în micul meu oraş, preocupat doar de propria-i supravieţuire. Circulaţia a fost oprită, un aer festiv învăluie trecători şi participanţi deopotrivă, cei care stau pe margine oferă sticle de apă alergătorilor, îi aplaudă şi îi încurajează. Mă simt complet în altă lume. Sunt un marţian întrebându-se încântat dacă acesta e Pământul. Adevăratul. Participanţii nu sunt maratonişti de meserie, plini de vână, ci oameni în scaune cu rotile şi oameni în vârstă, tot felul de categorii umane despre care nu ţi-ai fi închipuit niciodată ca sunt capabile să alerge 10 km. Aleargă pur şi simplu. Gratuit. De dragul artei. Din pură frumuseţe. E o atmosferă indescriptibilă. Îmi vine să plâng. Inefabilul îşi întinde aripile. Aceşti oameni defavorizaţi se pot gândi la alţii. La ceilalţi. E veselie pe străzi, e căldură. Sunt străină, dar sunt totuşi de aici. Nimeni nu mă cunoaşte, dar parcă sunt acasă.

Ne îndepărtăm de zona maratonului, dăm de un miting. Pentru cei din Gaza. Pe aceşti locuitori ai unui oraș englezesc de-aiurea chiar îi preocupă soarta omenirii. Sunt paşnici, au pancarde şi ascultă pe cineva vorbind la microfon, presa e acolo, poliţia, aşa îşi petrec ei duminica.

Puţin mai încolo e târgul din Leeds, tarabe după tarabe, fermecătoare sau delicioase, de toate pentru toţi. Ador târgurile de duminică. Nici nu mai ştiu cum de nu mi se revarsă sufletul, între atâtea frumuseţi şi lucruri nemaivăzute. Cireaşa de pe tortul acestei zile e o prăjitură de ciocolată, culme a surorilor ei ciocolatii! Servită pe terasa unui pub oarecare al acestui minunat oraş.

Leeds, vreau să mă întorc la tine. Undeva, cândva...

Revenim în Bradford. Doar pentru a pleca din nou a doua zi dimineaţa. Adio, răhățel ursuz de pe geam! Ale ne conduce şi răsuflă uşurat. Cică să mai venim. De s-ar muta de la cămin, l-am vizita mult mai des. Am sta cu lunile. Nu am mai pleca. Never. Cred că de-aia continuă să locuiască acolo. Autocarul porneşte, iar eu închid ochii. Totul trece mult mai repede în vis. Chiar şi tristeţea. Avem o jumătate de zi de londonit. Ne cazăm la Stanley Hotel, lângă Victoria Station. Ne învârtim ca titirezii. Tamisa, Big Ben, Westminster, Picadilly Circus. Milioane de turişti. Ce-i cu invazia asta?! Ce caută toţi oamenii ăştia în oraşul meu?! De nu mai pot să mă bucur în tihnă de el?! Epuizaţi, ne întoarcem în camera cu şemineu uriaş şi baie minusculă. Cât e de mică, dispozitivul duşului pare complicat de-a dreptul, aşa că îl trimit pe Cristinel la luptă. Să fie pionerul şi să descopere cum funcţionează. Că doar e bărbat. Ei se pricep la de-astea.

Cri (ieşind din cutiuţă): - Lili, eu nu am găsit apa caldă. E de negăsit. Am facut duş cu apă

rece. Am şi ţipat de vreo două ori că am devenit claustrofobic! Aer nu aveam, apa era ca gheaţa! Nu poţi să te mişti acolo.

Li (complet neatentă, ocupată cu facebukul): - Închide uşa de la baie, că mă sufoc dacă vine

tot aburul ăla peste mine.

Cri (tremurând și cam nervos): - Care abur, măi, femeie, nu ai auzit că nu am dat de apă caldă?!

Li (atentă acum de-a binelea, i-au fost atacate drepturile de turist internațional):

- Ce?! În mijlocul Londrei??!! La 60 de lire pe noapte?!

Cri (împăciuitor, gen “taci cu tata”): - Las’ că ai șemineu.

Călătorului îi şade bine cu drumul. Aşa că a doua zi plecăm mai departe. Şi mai departe... până ajungem acasă, în orăşelul nostru de sub munţi şi ne gândim visători ce frumos a fost la ceremonia de absolvire a fiului nostru. Oare se cheamă că am fost? Sau n-am fost?

E alegerea noastră, la urma urmelor.