Jurnal de Bradford sau ceremonia la care nu am fost

Primele zile

Un an de zile i-am spus fiului nostru că venim la ceremonia de absolvire a facultăţii. Să se pregăteasca mental. Să ne convingem şi noi că ce şi cum, să pipăim diploma şi să strigăm: “ESTE!!”. Să vedem şi noi oraşul în care stă de 4 ani. Ce mai calea-valea! Că venim şi gata! Am luat bilete de avion, am rezervat camera şi autocarele, tot ce implica o asemenea aventură. Cu două zile înainte de a pleca, după o depresie de vreo zece zile (în care eu mă frământasem că ce are copchilu’?! Cu ce l-am supărat?!), a ieşit brusc la lumină şi s-a înviorat ca păpădia la soare. Că să venim, dacă ţinem neapărat, dar la ceremonie nu mergem! Că nu îi plac chestiile de genul ăsta. Scurt!

Eroare în genom! Cum e posibil??!! Dar nouă ne plac! Noi vrem! Cică degeaba. Ca nişte părinţi supuşi, sclava Isaura la plural, ne-am plecat in faţa Imperiului, cu aerele lui cu tot. Am scos hainele de gală din geamantane, ne-am plâns de milă şi am plecat. După ce ne-am amintit că, mic fiind, îl trimiteam afară la joacă şi se agăţa de clanţă urlând să îl băgăm înapoi în casă. Ne-am spus că faţă de acel moment, exista totuşi o evoluţie. Era încurajator de-a dreptul. Acum e categoric în afara ușii.

Ajunși la Bucureşti, parcăm la un hotel de lângă aeroport. Zborul e la șase dimineaţa. Cristinelu’, dependent de avioane ca întotdeauna, îşi deschide întâi tableta, studiază orarul zburătoarelor, apoi, în maieu, se lipeşte de fereastra uriaşă să analizeze dacă se respectă programul. Stă acolo minute întregi, holbându-se la cer. Eu mă holbez la el. Nu-mi vine să cred. Sunt convinsă că atunci când l-am luat nu prezenta asemenea simptome. Le-o fi dezvoltat din cauza conviețuirii în comun?!

Cri (cu un zâmbet larg de fericire): - Acum tre’să apară ăla de la Amsterdam.

Li (care nu a stabilit încă diagnosticul): - Şi ce-mi pasă mie?!

Cri (vorbind singur): - Oare de ce n-am luat binoclul lui tata?! Uite, încă unul! Zborul Wizz din Catalonia. Întârziere 10 minute. Brrr, dar se simte aerul condiţionat, nu glumă! Dar unde e

Amsterdamul?

După încă o perioadă de analizat temeinic cerul gol, frigul îl aduce în simţiri.

- La ce stau aici??! Poate are întârziere. Deja mi-au îngheţat maţele. Dă-l-ncolo!

Doamne fereşte să fi locuit undeva lângă avioane. Ar fi făcut o pasiune compulsiv-obsesivă. Ar fi pus tabele pe pereţi cu plecări-sosiri şi întârzieri. Am fi avut săpun în formă de elice. Telescop în camera de zi! La micul dejun am fi discutat de-a fir a păr despre motoare cu pistoane şi alte metode de propulsare. Oh, nu!

Aterizăm la Londra. Vremea englezească nu o să mă dezamăgească niciodată. O să fie exact cum mă aştept să fie. Plafon de nori, aer picurat si plăcut. Cam 22 de grade, nici o fărâmă în plus. Civilizaţia se repede asupra noastră ca un tzunami. Întotdeauna o resimt în acelaşi fel.

Mă impactează cu 500 km la oră. Şi mă ridic scuturându-mă, absorbind evoluţia prin toţi porii.

Ne căutăm autocarul, sunt o grămadă şi realmente nu am idee unde o fi cel ce pleacă spre nordul ţării. Dar nici nu mă gândesc să intru în panică. Unul din angajaţii de la National Express (îl recunosc dupa uniformă) stă exact în mijlocul agitaţiei şi te îndrumă spre peronul care trebuie. Îţi zâmbeşte şi îţi spune să nu te îngrijorezi, autobuzul tău va sosi în 10 minute. Şoferul ne ridică geamantanul (nu ai voie sa faci tu asta, e în fişa postului; chiar am primit apoi un chestionar în care eram întrebată dacă şoferul a încărcat şi descărcat el bagajele!), opreşte aerul condiţionat, când ne plângem că e prea răcoare, anunţă staţiile şi circulă elegant pe marea autostradă britanică, care are patru benzi pe sens şi o limită de viteză de 80 mile. Detalii banale poate, dar pentru noi la fel de interesante ca un OZN încărcat cu aliens aterizând brusc în grădinuța din Lonea.

Cinci ore cu autocarul zboară repede, printre satele englezeşti, un ansamblu medieval de cărămizi negre-cenuşii şi infuzie de verde. De la atâta ploaie, cred şi eu! Dar sunt unele căsuţe, atât de perfecte în aerul lor mititel, cuibărite între flori, atât de casnice şi solide, încât m-aş muta imediat într-una din ele, să respir aer oceanic, să fiu aproape de Alex. Să mă transform în mama perfectă, casnică, bucătăreasă, menajeră, ce-o fi. Numai să fiu acolo. Menajeră în căsuţă, nu în altă parte, a nu se înţelege greşit! Nu le-am avut cu frecatul prin casă niciodată, chiar mă gândesc serios să renunț definitiv la a mă preface că fac asta.

Ne cazăm la Holiday Inn, privelişte de privelişte asupra Bradford-ului, de la etajul 4, geam mare, ce noroc! Cer foarte frumos, amplu, azvârlind cu lejeritate tonuri de gri şi roz, albăstrind palid din când în când, în rarele momente când evadeaza din plafonul de nori. Apare şi Alex cu un zâmbet până la urechi. Ce bine e să ne vedem tot la două săptămâni! Chiar nu e nimic rău în asta, o dată în Grecia, o dată în Anglia. Nu m-aş supăra ca întâlnirile bilunare să se repete la infinit. Nu ţin neapărat la locaţiile respective. Pot fi şi altele. Sunt locuri pe pământ destule.

Plimbare prin oraş. Merg alături de fiul meu şi exersez. Abilităţile de multitasking. Doar sunt o femeie modernă. Casc ochii şi admir. Vorbesc, dau replici. Ascult. Şi cel mai important dintre toate, o mare parte a fiinţei mele reuşeşte să se liniştească, pentru că vizualizez toți paşii pe care i-a parcurs Alex de când a plecat de acasă şi a aterizat pe acest tărâm atât de diferit, într-o viaţă nouă din toate punctele de vedere. Pe cont propriu, fără părinţeii lui minunați. Degeaba mi-am imaginat eu de-acolo, de peste mări şi ţări. Alta e să vezi, să auzi, să atingi. Să te îmbibi de substanţa locurilor. Îl întreb dacă i-a fost teamă, dacă nu l-au terminat fricile. Mda, bună întrebare. Sigur o să mărturisească. Râde în stil alpha şi spune că a fost ok, tot ceea ce a simţit a fost provocarea. Fiorul plăcut al începuturilor. E bine atunci. Am simţit eu destulă spaimă. Şi pentru el. Pentru toată planeta.

Oraşul are un farmec al lui, straniu, desuet de-a dreptul. Arhitectură gotică şi victoriană, îmbinată în culori de pământ, amalgam de griuri închise spre negru şi marouri măcinate de patina timpului. Clădiri solide şi singuratice, pe străzi în pantă, înşirate la linie, ordonate şi un pic nefericite în solitudinea lor. Şi cele moderne, mai luminoase, învelite în sticlă, plecând totuşi capul, copleşite de povara istoriei respirate de zidurile învecinate. Un aer de părăsire în ciuda tumultului gălăgios de oameni. Un oraş vechi, aşteptându-şi renaşterea nu prin lepădarea de istorie, ci prin ordonarea-curăţarea prezentului. Îmi place la nebunie.

Îmi place fântâna arteziană uriaşă din centru, apă limpede şi jeturi colorate, în care se scaldă copilaşi chicotind, alergând, ţipând. Oază de limpezire a vechiului şi de oglindire a noului. Combinaţia dintre arhitectura ondulată şi încărcată a catedralei uriaşe şi micul scuar luminos în care tronează un ecran uriaş, unde seara se adună lumea, ca la un concert live. Îmi plac clădirea din sticlă fumurie a teatrului Alhambra, cu afişul binecunoscut “Singin’in the Rain’ şi străzile uriaşe unde nu ştiu niciodată în ce direcţie să mă asigur. Stânga e dreapta şi vicecersa.

Chiar şi populaţia, infuzată masiv cu popor pakistanez, are farmecul ei aparte, parcă nu eşti în Britania, ci în imperiul ei, cu aere asiatice. Cât de capricios e amalgamul! Tipic englezesc, plus feţe acoperite de voaluri şi văluri. Stau şi mă întreb de ce se agită aşa englezii în legătură cu invazia românilor, care îi va face, vezi, Doamne! să îşi piardă identitatea naţională, când par perfect capabili să integreze naţia pakistaneză sau oricare alta, fără să îşi piardă nimic din aplombul britanic. Uite, moschei peste tot, piaţa Al Halal, jumătate din Bradford e în mijlocul Asiei, dar numai o privire să-i arunci şi ştii că e englezesc pur-sânge, de la rădăcinile cufundate în gotic, până la pub-urile cu aere victoriene. Zău aşa!

Vedem toate locaţiile în care a locuit Ale în ultimii patru ani, poveștile înşirate de-a lungul anilor sunt fixate în relief şi capătă substanţă fizică. Sunt complet uimită şi mă înclin în faţa odraslei noastre, Kitchibobo din Carpaţi care a descurcat atât de bine labirintul străzilor şi al noii lui vieţi. În gând, normal, nu cumva să i se suie la cap!

Zona Universităţii din Bradford e absolut glorioasă. Modernă în toată esenţa ei, de o eleganţă austeră, cu o linie arhitecturală fluidă, plină de lumină şi cer, cupolă de sticlă şi mobilier futurist, stă aşezată în mijlocul unor blânde coline verzi, verdele acela special, care te duce cu gândul la primăvara pământului. Dulce, moale, crud.

Ale deschide uşi după uși, ne arată unde a studiat, unde lucrează acum, construieşte o poveste reală a vieţii lui, din care, în sfârşit, facem parte, fiind aici şi acum. Cât de deosebit îmi pare totul, mie, celei venite din Petroşani, cât de rafinat şi stilizat, cât de frumos! Restul sentimentelor mele sunt uşor de citit. De atâta încântare şi mândrie maternă simt că mă revărs, mă doare inima de bucurie şi toţi neuronii îmi ţopăie, în ritm de tobe şi trompete. Zâmbesc modest, în timp ce gândul meu strigă: “Fiul meu!!!”

Cri: - Să vezi ce curăţenie a făcut Ale prin toată camera înainte de a veni noi!

Li (cu aere de cunoscătoare într-ale fiului): - Să vezi că nu a făcut absolut nimic, în spirit de

independenţă. Ca să dovedească că nu e stresat de venirea noastră.

Normal că am dreptate. Camera lui e faină, faină, dar cât de prăfuită! Tot ce a adunat el de-a lungul anilor, diverse cadouri de la familie şi prieteni, un poster cu Dr. House, unul din Breaking Bad, un panou cu felicitări, cărți, amintiri, o ador! Ne rugăm de el să ne lase să facem curăţenie. Încăpăţânat, zice întruna nu! Mă uit la Cri, el la mine, ştim ce metodă să aplicăm, sper să avem destul timp. Metoda bunicii lui din Lonea, funcţionează întotdeauna. Îl vom cicăli şi îl vom cicăli, până va ceda nervos. Rezistă nici mai mult, nici mai puţin de 4 zile. Mai mult decât rezistăm noi de obicei. Are vână, nu glumă, copchilu’. Aşa că, în cele din urmă lustruim fericiţi toate cele, simţindu-ne cu adevărat folositori şi integraţi. Părinţi adevăraţi pe planetă. Fără dubiu.