JURNAL DE PARGA 6

Prima dimineaţă înnorată. E cald, de un gri lăptos. Sculaţi iar de dimineaţă, pe la 8 decidem să ne luăm inima în dinţi şi să străbatem Parga cu aleile ei provocatoare. Totul pentru un scop nobil. Să luăm ulei de măsline, la cel mai bun preţ, cea mai mare cantitate. Ce nu face omul pentru propăşirea neamului! Şi a colesterolului bun!

Încărcaţi cu bidonul de 5 litri, gâfâind şi dedicaţi, facem o oprire la Green Bakery, care numai green nu e! E ceea ce este. Cea mai tare patiserie din toate timpurile noastre greceşti. Ne aprovizionăm pentru micul dejun şi ne întoarcem ca furnicile, peste dealuri, să-l hrănim pe Kitchibobo. Suntem fleaşcă, dar victorioşi. Pâine proaspătă, kefir şi niste sandvişuri întregesc tabloul: “Mic dejun grecesc pe balcon”! În sfârşit, am scăpat de pateul românesc! Nici o grijă, am cumpărat și prăjituri.

Atmosfera de saună nu pare să se destrame, stăm cocoşaţi de căldură sub plafonul alburiu de nori şi, plini de spontaneitate părintească decidem să luăm trenuleţul până la castelul lui Ali Paşa, de pe munte. Astfel îl salvăm pe Ale de el însuşi şi de deciziile lui înţelepte. Acum nu mai trebuie să urce singur, că şi-aşa, cine ştie când o mai făcea?!

În timp ce scriu, mă întrerup pentru a pipăi, încă o dată, toate nuanţele de verde ce îmi colorează grădina parghiană. E grădina mea de-acum, pentru că e a sufletului meu pentru totdeauna. Ating cioburile de un verde gingaş, crud, de primăvară, altele de un verde-măsliniu, verde auriu pe unde răzbate soarele, fulgii de sticlă de un verde-azuriu din depărtare, un caleidoscop ce îşi învârte culorile la nesfârşit. Marea se desfăşoară şi ea în picături turcoaz, indigo, de un gri palid, spre linia cerului, gri petrol sub un nor, albastru-ceţos sau bleu-verzui. Oriunde mi-aş răsuci privirea, caleidoscopul îşi reaşează scânteile colorate. Nu mă mai satur. Frumuseţea mă vindecă, mă separă de întuneric, mă adună în lumină. Mă recompune în propriile-mi culori. Sunt eu însămi un caleidoscop, din care se răsfrânge curcubeul.

Trenuleţul se dovedește minunat. Joc de copii şi plimbare parfumată. Parga şi împrejurimile miros aromitor. A crengi grele de lămâi şi portocali, a flori albe, albastre, portocalii, a livezi-păduri de măslini, a soare fierbinte şi a vacanţă. Tragem cu nesaţ aer în piept, aer floral, aer grecesc, înfierbântat de vară şi de mare, aer de orhidee gigantice şi aer de pânze de păianjen. Trecem pe lângă conturul fantastic al măslinilor uriaşi, cu trunchiuri întortocheate, suferinde şi tăcute, cu plase negre de întuneric întinse între ei, pe lângă oameni cu suflet cald care ne fac cu mâna. Aşa, pur şi simplu. Castelul în ruine e frumos ca o legendă. Ali Paşa l-a construit strategic pentru a-i face pe englezi să-i vândă Parga. Dar cum sună asta? Un paşă turc, în Grecia, vrând să cumpere de la englezi o fortăreaţă veneţiană?! Acelaşi caleidoscop, implantat în toate cele. De sus, vedem până departe. Mare, insule, munţi, văi, lumea cu totul. E fascinant şi parfumat, tufe uriaşe de flori îmbracă ruinele şi e doar vară peste pietre.

Bineînţeles că la întoarcere aterizăm la Bacchus. Istorie, ruine, frumuseţi, toate sunt înlăturate de mirosul ciorbei aburinde de peşte. Salată grecească, de care nu mă mai satur (voi încerca să o recreez acasă, dar voi obţine palide imitaţii!), chifteluţe greceşti în sos de roşii, tzatziki, un uriaş dezmăţ culinar, delicios caleidoscop culinar ce se revarsă pe masa noastră. Chelnerii joacă în propriul lor spectacol. Unul dă o acadea unui copilaş, altul vine şi pupă copilaşul de-a dreptul, încântat de drăgălăşenia lui, pe noi ne salută deja în română şi ne primesc cu nişte zâmbete atât de deschise, încât ne simţim prieteni de-o viaţă. Nici măcar nu simţi că e o piesă de teatru. E doar o uşurătate a fiinţei, o uşurinţă a mişcării printre lucruri şi oameni, o acceptare relaxată a tot şi a toate. Declarăm, de comun acord, Bacchus ca fiind cel mai prietenos restaurant al călătoriilor noastre.

O luăm iar peste dealuri, pe drumul pitoresc presărat cu bătrânei ce stau pe scăunele, antice de-a dreptul, şi admiră marea ce atârnă chiar în faţa lor, agățată de ceruri, scufundată între dealuri ca o lună albastră. Cum stau şi la noi băbuţele, în faţa caselor. Privind drumul. Un fir nevăzut pare să lege prin obiceiuri bătrâneii întregii planete. Aproape fără să băgăm de seamă, oprim din nou pentru sportul nostru extrem de la Green Bakery. Trebuie să facem clasamentul prăjiturilor. Proaspete, delicioase, caleidoscopice. Sunt atât de periculoase, încât adrenalina ne inundă neuronii anesteziaţi. Fericirea e atât de simplă.

Ale (pe drum, cu apele curgând râuri pe fruntea lui de umanoid raţional): -Asta nu e staţiune pentru turişti, asta e army camp!!!

Dormim. Adânc, cum o pretind toate activităţile desfăşurate astăzi. Tresar brusc. E ora 6. Mi-o semnalizează, ca în fiecare după-amiază, Captain Hook. Se întoarce din croazieră şi fix la aceeaşi oră pune o melodie care trezeşte toată Parga şi tot golful. E trăznită rău, săltăreaţă, antrenantă şi decibelică, simţi, în camera ta liniştită, cum tremură puntea sub dansul bătucit al piraţilor. Nu te poţi supăra pe aşa ceva. Relax!

Leneveală de seară, băieții se uită la meci. Cri mă sâcâie, ca o cicadă lovită de insolaţie, exclamând din când în când: -Mi-e foame!!! Li, mi-i foaaame!!

Li (care n-are nici un chef să fie mama Dolores): - Cum poate să-ţi fie foame după atâta Bacchus?! Plus Green Bakery?!

Cri: - Mi-e foameeeee!!

Trebuie să mă sacrific. Altfel o să mă înnebunească de cap. Las boierii la televizor și plec prin Parga după de-ale gurii. GPS-ul din capul meu fiind dus cu pluta, normal că mă rătăcesc în timp ce plutesc în visare. După un timp îmi dau seama că merg într-aiurea, pe drumuri necunoscute. Apelând la sectoare nefolosite ale creierului meu, aproape necunoscute și atrofiate, reușesc să ajung înapoi. În cele din urmă. Toată lumea știe că atunci când merg singură, intru în transă yoghină și meditez. Cum să mai văd indicatoarele lumii, zău asa?! Flămânzii din cameră sar pe merinde și aproape uită să îmi mulțumească. Dacă nu mă mai întorceam, atunci să-i văd, ce făceau?!

Zâmbesc singură, în timp ce mă imaginez amețită printre florile Pargăi, rătăcită în noapte, pe străduțele albe, căutând orbește, cu mâinile întinse, marea-capătul drumului.

Ultima zi

Îmi plac ritualurile. Ador obișnuința. Ordonează haosul, potolește imprevizibilul până la cote suportabile și îți dă un plăcut sentiment de siguranță. Punctele care o delimitează sunt stâlpii de care te agăți, să nu fii luat de curenți. Normal, oricine știe că pot veni viiturile și adio sentiment de siguranță, dar asta se întâmplă numai când plouă mult.

Iar în Parga nu plouă deloc. Din păcate, după ce am stabilit clar și am îngroșat cu markerul ritualurile vacanței, plajă, caniculă, toropire, ingurgitare de frumusețe cu polonicul, trebuie să ne pregătim deja ritualul de trecere. Înapoi, în lumea reală. Mă alin cu gândul că mai pot totuși să experimentez nuanța dulce amăruie a Ultimului: ultima clipă, ultima dată. Așa trăiesc eu pe muchie de cuțit! Îmi zic că e ultima zi la Parga. Din această existență.

Stau cufundată până la gât în Marea Ionică, doar ochii mi se văd și îmi savurez la maximum acest înec metaforic în albastru. Pictură în bleu sus, turcoaz jos și doi ochi la mijloc. Lacomi. De batracian nesătul.

Suntem la Bacchus. Ultima masă. ‘A, Familia!”, exclamă chelnerii afabili și sosesc platourile uriașe, un prânz gargantuesc al condamnaților. O adevarată sinestezie, culori și gusturi contopite: caracatiță, roz-purpuriu, cu o ușoară aromă de fum, ardei roșu copt, umplut cu alb fraged, ciuperci îndesate cu verde de alge, pachețele misterioase cu tot felul de culori. La plecare, strângeri de mână, zâmbete și un mic cadou pentru noi, o sticlă de ouzo. Plecăm în transă, transportați de atâta căldură umană aruncată spre noi, niște călători oarecare. Pur și simplu. Sau poate au fost impresionați de așa mâncăi?!

O ultima ascensiune pe Aleea Diagon și senzația plăcută de sfâșiere fierbinte a respirației. Aerul purpuriu șuieră prin alveole si celule și fiecare expulzare ne apropie mai mult de aerul rece de munte.

Ritualul trecerii mai presupune și refacerea bagajelor, sarcină destul de neplăcută, pentru că toate hainele pe care le îngrămădești în geamantane suferă de același simptom al sfârșitului: sunt epuizate fizic și moral și emană o energie negativă. Pe care încercăm să o combatem dansând zbenguit pe melodia piraților. Dăm ca disperații într-aiurea din mâini și din picioare total aritmic, căci suntem cu toții complet afoni într-ale dansului. Moștenire de familie. E clar că vrem sa îndepărtăm spiritele rele cu mișcări șamanice. Ale își ia inima în dinți și pleacă în camera lui, să se pregătească de marea despărțire. Subconștientu-i, îngrozit probabil de părăsirea părinților iubiți (şi cam cheltuitori!), încearcă să împiedice prin orice mijloace această despărțire dureroasă și îi pune bețe în roate. Deși are cheia în mână, nu își poate deschide ușa. S-a blocat! Vrea să treacă de pe un balcon pe altul, Cri nu îl lasă, zice că trece el. Imaginându-mi cum se vor bălăgani pe marginea periculoasă, intru în panică și spun că eu voi trece. Eu, nu ei! Sunt mai ușoară. Parcă e un film de proastă calitate, în care fiecare vrea să se sacrifice pentru celălalt, aruncându-se de la înălțime. Vizualizez finaluri tragice și stupide. “Să îl sunăm pe Arhimede!”, propune Cristi, încurcând iar numele bietului Apostolis. Cei doi masculi Alpha decid totuși că e prea jenant să socializeze în miez de noapte cu grecu’ nostru, mai bine să treacă la sărituri artistice. Ballet boys!

Exasperată și aducându-mi aminte că Alex a fost recent salvat de un elicopter, după o decizie similară, mă duc pe furiș să deschid eu ușa, în timp ce ei se împing unul pe altul ca cimpanzeii boși, luptând bărbătește pentru dreptul de a sări primul.

Bag cheia, răsucesc și poftim! Ușa se deschide din prima! Miracol! Sunt salvatoarea familiei. unica și indivizibila. Femeia din umbră. Mă dau modestă, probabil masculii feroce au încurcat cheile, dar știu că forţe absconse au fost la mijloc. Sabotând plecarea. Pentru că nu vrem să plecăm. Aici ne place, aici vrem să rămânem. Într-o căsuță grecească albă cu obloane albastre.

Orice ultimă zi are și o ultimă clipă. Dar la noi, ultima clipă a inclus ceva abateri de la program, numite așa cu mult calm de sorginte greacă. Un avion german, care a avut 4 ore întârziere și care l-a facut pe Ale să călătorească înapoi spre Anglia aproape 24 de ore, pentru că a pierdut toate legăturile. Cum să întârzie un avion german??!! O tabletă uitată de mine în cameră, care ne-a făcut să ne întoarcem 4oo km pentru a o recupera. Dus. Încă 400 întors. Grecia nu voia să ne lase din brațele-i albastru învăluitoare. Dar până la urma am reușit să ne smulgem și să ajungem acasă, unde, bineînțeles, ploua. Furtunos, chiar. Cerc complet.

Parga locuiește acum cu noi, într-un magnet de pe frigider. În colțul din dreapta, sus. Îl văd ori de câte ori ridic privirea. O văd ori de câte ori mi-e dor de turcoaz.