La bine şi la rău

Schimbarea năvăleşte deseori săptămânal prin viaţa noastră casnică. Binecuvântata rutină sau minunata, dulcea plictiseală sunt o marfă rară. “Uraganul hobby-urilor” ar putea fi numele de cod ce ne definește timpul liber. Îți trebuie nervi de oțel să-i faci față. Sau o deplină nepăsare. Recunosc cu modestie că le posed pe amândouă.

De-a lungul vieții, Cristi a fost cuprins sau mai degrabă devorat de diferite pasiuni sănătoase. De pildă, într-o vreme colecționa ceasuri. Aveam destule și mereu voia să cumpere altele. Asta nu a fost așa de catastrofal ca pasiunea pentru aparatură ultimul răcnet, de care se plictisea aproape imediat, pentru că apăreau mereu alte și alte gadgeturi pe piață. Investiții și vânzări. Nu aveai cum să te plictisești. Nici să ții pasul cu pierderile financiare.

Punctul culminant a fost atins când a dat în boala peștilor. Brusc, biblioteca noastră a suferit schimbări majore. A fost decupată, ca sa încapă un acvariu uriaș, aranjat artistic, tot la 3 zile se manevrau găleţi cu apă prin living, se supravegheau peştii, să nu moară, doamne fereşte! Temperatura corectă, culoarea potrivită, chestii alcaline sau bazice, cine le mai înţelegea?! Iar seara, stăteam amândoi ca la spectacol, epuizaţi de atâta muncă, urmărind frumuseţile colorate alunecând lin printre alge şi scoici strălucitoare. Chiar mă chinuiam să ţin pasul, învăţând denumiri ciudate de fiinţe acvatice. Am răsuflat uşurată când s-a terminat. Acvariul a luat drumul peregrinării şi peştii au dispărut. Am peticit cumva biblioteca şi am trăit mai departe.

A urmat epoca fotografiei. Aparate mai mari sau mai mici, mai performante sau mai putin, ne-au călcat casa lăsându-și urma pe vecie întipărită în albumele noastre digitale. Nu avea rost să mă ataşez de vreun obiect, că dispărea oricum în viitorul cât mai apropiat. Aşa învaţă omul că lucrurile nu sunt importante. Importantă e starea de bine a familiei. Starea spirituală, desigur.

Nimic nu se compară însă cu epoca de aur a pâinii!

Într-o zi, venind acasă, am fost surprinsă să găsesc o maşinărie albă, nou-nouţă. N‑o mai văzusem în viaţa mea. Pe masa din bucătărie, șapte pachete diferite de făină. Făină de secară, făină neagră, făină 450 sau 680 sau mai ştiu eu ce numere absconse. Luase șapte kile de făină pentru a experimenta!!!! Șapte!!!! Dumnezeule!!! Mi-am imaginat urgent și apocaliptic cum o să mâncăm toată ziulica pâine proaspătă și delicioasă, eventual unsă cu unt 82% grăsime. Oare în România se fac operații de bypass gastric? Cât costă una? Cum o să fac față la așa ceva?

Au urmat zilele efervescente ale creației! Dialogurile noastre s-au transformat în monologuri, punctate de către mine prin: “aha, aaa, da, aham, sigur, da, da, aha...”, iar propozițiile lui Cri erau cam așa: “Rețeta asta conține 1 linguriță de zahăr și 2 de sare, iar astalaltă, una de sare și 2 de zahăr. Oare care e diferența? Să încerc așa sau altfel? Pe programul Basic sau pe French?” La nesfârșit. De atâta spiritualitate mi se închideau ochii și bolboroseam în transă. Pâinea numărul 1 a ieșit proaspătă și cam umedă. Am pozat-o și mâncat-o. A urmat imediat numărul 2, ca să vedem dacă iese mai bine. A ieșit. Mult mai bine. Am pozat-o și pe aia. (reminiscențele vechilor pasiuni). “Dar hai să încercam aceeași rețetă cu alt program”. Am încercat. Din ce în ce mai bine. Bineînțeles că în casă a apărut și un cântar electronic care măsoară totul la gram, pâinea e o chestie foarte delicată, plină de personalitate, care s-ar putea să nu iasă. Conține ea numai făină, apă și drojdie, dar 3 grame în plus pot distruge o capodoperă. Așa se explică și proverbul “Buturuga mică răstoarnă carul mare”.

În timpul manevrelor de frământare și coacere, Cri vine în bucătărie tot la 5 minute, se holbează pe geamlâcul aparatului și emite propoziții fataliste, de sorginte greacă: “Cred că asta nu o să crească. Oare de ce nu o să crească? Sau crește? Uite, s-a lipit de pereți. D-aia nu crește!”. Neștiind dacă e retoric sau nu, normal că trebuie să las treburile inteligente pe care le fac și să îi ridic moralul, să nu se prăbușească sub povara vinovăției și a karmei potrivnice. Spun ușurel și blând: “O să fie bine, nu te îngrijora, imediat începe să crească! Ai încredere în mine”. Concomitent cu un val de energie pozitivă pe care îl arunc spre el cu ajutorul privirii mele laser. Readunat pe picioarele lui, recompus sufletește, pleacă să mai facă cercetări pe net, iar eu răsuflu ușurată. Mi-am facut datoria de soție ( “La bine și la rău!!!”) și mă grăbesc să–mi adun ideile. Pentru 5 minute, căci o luăm de la capăt. Dacă nu știați, programele de făcut pâine durează în medie cam 3 ore.

Dialogul se diversifică apoi.”Oau, ce pâine minunată! Uite, are miezul mai afânat ca cealaltă. Oare de ce? Cred că mâine fac una cu făina asta”. Și îmi aduce un alt pachet de făina (avem multe), pe care trebuie să o analizăm. Doar trebuie să trecem împreună prin toate etapele vieții. Din cauză că aveam prea multe pâini pe rafturi, am început să le ducem neamurilor.

S-au bucurat, normal. Unde mai găseau ei pâine fără E-uri?! Gratis.

Acum o săptămână s-a întâmplat ceva înfiorător. Am venit acasă pe seară și m-a întâmpinat, de cum am deschis ușa, un miros teribil. De portocale dulci, vanilie, coajă de lămâie, coptură de pe vremea bunicii. De fructe confiate. Am simțit că mă ia cu leșin. Presimțeam, cu toată ființa mea, că ne paște un mare dezastru. Întotdeauna am dat dovadă de o intuiție ieșită din comun. Am avut dreptate. Nenorocirea a venit brusc. M-a lăsat fără apărare.

Făcuse chec!!!! Dar ce chec! Auriu, parfumat, cu un gust extraordinar, o granulație ușor umedă, dar și afânată, pufos și cleios în același timp. Împrăștiind arome aproape uitate. Aducând a vremuri de demult și bine apuse. A zâmbete de bunică și a cuptoare moldovenești. În decurs de două zile, a făcut trei checuri. Pe trei programe diferite. Culmea ghinionului, ieșeau din ce în ce mai bune. Disperată, nu știam cui să le mai livrez. Plus că s-a întâmplat ceva ce depășește puterea mea de înțelegere. Logica mea imbatabilă m-a părăsit. Nu mă pot gândi decât la miezul acela ușor sfărâmicios, lămâiat, vanilat, dulce și copilăros. Mi s-a înfipt în creier și nu mai am scăpare. A devenit materie genetică, de transmis urmașilor, rod al evoluției. Ieri, fără voia mea, am deschis gura și am articulat din nou silabele demonice: “Nu faci un chec?!”.

Dumnezeu să ne ajute! Chiar și acum, în timp ce scriu, o felie grăsunică de chec stă lângă mine. Rup câte o bucățică și mă gândesc la salvare. Oare să îmi elimin micul dejun? Sau prânzul?