Lanzarote, în desfășurare

Suntem la un restaurant mexican. Eu sunt pe la jumătatea unui cocktail fabulos, numit artistic Frida Kahlo, de un roz piersicat care mă face să mi se lipească ochii de paharul glazurat și, în consecință să simt cum îmi urcă alcoolul până în vârful creierilor. Pentru că între privire și mâna care ridică paharul e o legătură ciudată pe care n-am descifrat-o încă. Tot analizând situațiunea, scap un râs cam strident și mă uit țintă la lichidul care se subțiază parcă văzând cu ochii.

Alex: - Mama e cam transcendentă deja. Uite cum se holbează la cer.

Lili (cu zâmbetul de jur împrejurul capului): - Vorbești aiurea. Mă uitam la aburul ăsta lăptos care acoperă tot cerul.

Ale (mustăcind): - E de la vulcanul care a erupt pe insula vecină. Să bem până mai putem, că nu se știe ce mai erupe și pe aici.

Dimineața devreme, vânt, un pic de gri, friguleț.

Lili (agilă și neliniștită): - Cri, când plecăm la plajă?

Cristinelu’ privește stupefiat spre comoara de nevastă și nu poate articula o vorbă.

Ale (făcând un salut milităresc și murind de râs, el nu e implicat): - Good luck, soldier!

Cri (recăpătându-și uzul vorbirii): - Tu nu vezi că încă ai șosete și bluzoane și cojoace?! Ți-ai pierdut mințile, femeie?!

Lili (hotărâtă): - Eu plajă tot fac! N-ai zis tu că e climă deșertică?! Noaptea mori de frig și ziua saltă cu 20 de grade?! Imediat se va întâmpla. De la 6 grade la 26. Te mai las jumate de oră și apoi plec.

Valurile Atlanticului murmură rece printre triluri de păsări necunoscute, ce își flutură aripile printre cactuși și palmieri, ne sorbim cafelele pe imensa terasa albă și totul mi se pare perfect, în acest simplu moment. În plin extaz, elaborez rapid o definiție ca la carte.

Lili (efervescentă): - Drăguților, ce ziceți de asta?! Ce e fericirea?! Ocean, cafea cu păsărele, terasă cu dragii. Iaca!

“Auuu!” zice Alex, care, după diverse manevre tocmai și-a tras una-n cap cu șezlongul.

Stau întinsă pe spate în micul semicerc de bolovani vulcanici, negri ca tuciul, menit să-i protejeze pe îndrăzneți, vântul suflă și mă acoperă cu o peliculă fină de fire de nisip, țesând perdele negre peste pleoapele mele închise. Văd albastrul printre genele tremurătoare, aud oceanul vuind și palmierii fluturând în vântul puternic și toate celulele mele zdrăngăne fericite în timp ce fabrică la greu vitamina D3, umplând rezervoarele sărăcite timp de doi ani. Pe vârful pixului mi s-a adunat o grămăjoară de nisip, o cerneală neagră care se împrăștie din prea plin, dând contur lumii. Liniștea e copleșitoare. Mă rog, în afară de vânt și de ocean. Dar tot liniște se cheamă.

Cri îmi aduce o scoică frumoasă, răsucită în arabescuri de os.

Li (analizând rapid situația): - O, ce minunăție! Dar are vietate în ea! Oh, îmi pare rău!

Cri (atent la emoțiile nevesti-sii): - Are, dar ce, o arunci înapoi în apă acum?! Aa, ai pus-o în poșetă. Am crezut că ești mai sensibilă. Dar vietatea nu face parte din planul tău de idei. Ce atâta tevatură că dă ortu' popii!

Li (de-a dreptul autentică): - Poi n-am vrut să-ți rănesc sentimentele.

În drum spre casă, cum suntem noi molcomiți și încărcați de frumusețea ciudată a plajei negruțe, dăm peste un supermarket.

Lili (dintr-un entuziasm în altul): - Ia te uită, chestiile sunt mai ieftine aici decât la Spar-ul de lângă noi, hai să luăm tot ce ne trebuie!

Drept urmare, în nici 20 de minute, cei doi Alpha măreți cară provizii pentru câteva zile. Prin caniculă. Kilometri.

Lili (zburdând ca o ciocârlie și nemaiputând de extaz, exact cum îi șade bine unei ciocârlii): - De mâine tre’ să umblăm să vedem toate frumusețile acestei insule mirobolante.

Cri (gâfâind în arșița cu totul lipsită de bunul-simț englezesc ce impune o limită a creșterii temperaturilor): - Cum adică?! Și acum ce facem?! Nu umblăm?! De-adevăratelea îți spun că umblăm!

Li (senină): - Azi e zi de relaxare.

Alex (de sub mormanul de plase): - Da, uite ce mă relaxez. Sunt în plină relaxare.

Cei doi așteaptă răbdători și stoic, cu soarele bătând în direct peste capetele lor înfierbântate ca Lilike să termine de scris. Ea stă pe o bancă, ei păzesc plasele, nenumăratele.

Lili (cu memoria ei de goldfish): - Ale, ce ai spus acolo de am murit de râs?!

Ale (exasperat): - Numa’ acu’ ai ajuns la glumă? Sfinte Sisoe! Scrii de 10 minute!

Li (plină de sine): - Poi, atmosfera. Ce, ea nu trebuie descrisă?! Environmentul, bre!

Stăm pe splendida terasă, eu și Ale, mai pe telefon, mai ascultând vântul, mai urmărind rândunicile care trilulesc în zbor săgetat printre palmieri.

Ale tresare deodată și zice: - Oare strigă cineva numele meu?

Ascultăm amândoi cu atenție. Parcă, parcă se aude ceva pe o pală de vânt. Sărim ca arși, Cristinelu’ e pe undeva prin lume și are nevoie de ajutor. Săracu’, a plecat să ducă gunoiul și s-a închis singur pe afară. Casa noastră fiind într-un lanț lung de case etajate și aliniate nu prea a avut pe unde să spargă blocada spre noi, care huzuream poetic pe terasă.

Cri( cam narativ): - Urlam cât mă țineau bojocii și mă temeam că trezesc toți vecinii, noroc că m-ați auzit după vreo 5 urlete și jumate. Tu, că Lili, din partea ei...

Ale: - Mama era concentrată să facă Wordle-ul.

Li (ridicând alene din umeri): - Eu nici nu știam că ai plecat.

Ale (privind figura stupefiată a tatălui): - Taci, mamă, că mai rău faci.

Cri: - Las’ că diseară vă bag șopârla-n casă. Drept răzbunare!

Li (la fel de senină): - Nu mai pot eu de șopârlă. Hai, să mergem dacă ți-ai revenit. Să explorăm.

Cri (exasperat): - Iar plecăm?! Ce să explorăm? Altă plajă?! Toate-s la fel.

Lili: - Aiurea! Toate-s diferite!

E soare și e bine. Chiar nu putem să irosim nici o secundă din această splendidă stare de bine.