Lanzarote și puterea negrului

N-aș putea să spun că e o insulă solară, deși e plină de soare. Nici luxuriantă, deși exotică.

Toate sunt făurite aici în opoziție cu negrul. Ăsta e marele atu al insulei. E luminoasă, așa cum orice nuanță ce contrastează cu negrul e o nuanță a luminii.

Solul e negru, uneori de-a dreptul sculptat în lavă, cu denivelări și creste și bulgări, toate bucăți de arsură rece, e Pământul suferind și nevindecat încă după ultimele erupții de acum câteva sute de ani. Arată ca o rană uriașă, cauterizată, cicatrizată, o piele neagră de suferință, cutată și încrețită.

E Pământul în ziua Facerii, înainte ca verdele să-l ia în stăpânire. Nu lavă vie, lavă moartă. Timanfaya joacă țonțoroiul de unul singur peste tărâmurile încremenite.

Cri (uitându-se sugestiv spre nevastă-sa, care tastează de zor către prietenele ei răspândite pe tot globul): - Cred că e foarte scump să trimiți poze pe date mobile, cum fac unii cam mereu.

Alex (duios și protector): - Așa ai făcut, mamă?!

Lili (ridicând din umeri): - Puțin îmi pasă. Trăiesc și gata.

Cri (dând în retorism filosofic): - Atunci pot și eu să trăiesc?

Ale: - Poți. Eu o să mai aștept să trăiesc. Cu voi doi pe cap. Poate la pensie.

Dar aceasta e numai o parte a insulei. Parcul munților de foc, încremenit în timp ca o picătură de chihlimbar.

Pe undeva, pe drumurile insulei, negrul se dă la o parte, se desface în petale ca un trandafir negru și drept în miezul lui strălucesc, ca niciodată, culorile luminii. Valurile sunt mai albe ca însuși Albul, lucind fosforescent printre plajele negre, verdele lagunelor și al palmierilor e mai verde decât orice smarald înmuiat în răsărit, iar albastrul devine pur și simplu parfum de albastru.

Ale (aruncând o privire apreciativă peste ape): - Ce frumos e seara, pasteluri peste tot. De ce nu poate să fie așa dimineața?! Dimineața parcă-i sfârșitul lumii.

Liliuca (deșteaptă foc): - E lupta dintre negru și alb, măi mamă. Și negrul dă simptomele alea de boală. Dacă ne-am trezi și noi pe la 12, am intra direct în brațele luminii.

Ale (privindu-și mama cu stupefacție): -Dar cine poate să doarmă mai mult cu voi, huhurezilor?! Când v-aud mișunând, gata somnul! Servus și la revedere. Tre' să vin aici în ceață și să tremur de frig.

Cri (nostalgic, privind în zarea amintirlor): - Da, cam răcoare aici, în Tenerifele astea. În Corfu frumos, cu copaci bătrâni și calzi, nu cu palmieri din ăștia vânturoși.

Și liniștea. Liniștea pe care negrul o inspiră, o poartă în brațele lui tăcute, în miezul tuturor începuturilor. Liniștea se amplifică nemăsurat, capătă ecou de Mare Doamnă, se hrănește din însăși inima negrului.

Stau pe terasă, doar uguit de porumbei și câte un foșnet ascuțit de rândunică. E plin de ele, au o frumusețe șturlubatică, cu codițele despicate în zboruri nepăsătoare, planate.

Peste tot e numai șoapta oceanului.