Let it go

La început, proaspăt aterizată în Londra, am avut clar o senzație de teleportare. Acum eram în orășelul meu de munte, pașnic și colorat natural în mult verde de pădure, în secunda imediat următoare eram în tumultul unui oraș gigantic. Dintr-o țară în alta. Dintr-o cultură în alta. Dintr-o limbă în alta. Din realitatea mea călduță unde simțeam că eram cineva, într-o realitate în care eram de-a dreptul nimeni. Dintr-un loc unde lumea mă saluta pe stradă cu respect, într-un loc unde pe stradă nu mă mai cunoștea nici un suflet. Acolo îmi știam meseria, aici trebuia să mă recalific. Exact ca un pui de cuc picat din cuib într-o lume complet nouă și periculoasă.

După trei ani am descoperit cum se face față și am tras concluziile finale. Nu că aș fi ajuns la perfecțiune. Doar mi-am învățat lecția. Îți trebuie două lucruri vitale pentru a te transplanta într-o altă țară. Două, cele mai importante.

Îți trebuie curaj. Și neapărat “let it go”.

Dacă nu știi cum se aplica principiul “let it go”, nu ai ce căuta departe de lumea în care te-ai născut. Pentru că schimbarea va veni peste tine ca un tăvălug uriaș și te va face una cu pământul. Dacă te împotrivești. Dacă te revolți. Dacă nu accepți ceea ce este. Dacă o privești cu nemulțumire și ochi critic. Dacă devii nostalgic după vremurile de altădată.

Trebuie să o lași să curgă peste tine fluid, ca apa, trebuie să curgi și tu, ca apa. Trebuie să lași apele toate să plouă și să curgă și să alerge spre râuri și spre marea cea mare, trebuie să îmbrățișezi totul așa cum albastrul oceanului îmbrățișează albastrul cerului. Let it go. Nu te împotrivi. Și apoi vei fi fericit. Pardon, vei fi OK, că așa se zice aici.

Când spun schimbare, mă refer la tot ce vrea să te încerce. Să îți încerce curajul și pacea interioară. Să te răstoarne, să te sfărâme. Adică fiecare zi pe planeta Pământ. Fiecare zi are furtunile ei.

Vorbesc aici de pietrele alea care te dezechilibrează, te scot de pe șinele tale aliniate și limpezi pe care faci drăguț „U, ci, ciiiii!”. Mergi tu liniștit și plutitor, cam ca o alunecare pe râul nesecat și nesfârșit al Nirvanei, ah, ce dimineață, ah, ce copaci minunați, ia te uite la trandafirul acela roșu pe fundalul bisericii antracit, și tot așa. În plin mindfulness, tu și respirația ta adâncă. Că doar așa ai învățat din cărțile cele frumoase. Și așa ți-e firea ta, plăcută și zambiluță surâzătoare.

Apoi se întâmplă o chestie mică, mititică. Și tot echilibrul ți se duce naibilui. Într-o fluturare de gene. Ca de pildă, când „the room leader”, o tânără frumoasă foc, puternică și inteligentă, care îți place uneori, spune brusc și autoritar, ca de la șef la subaltern: ”Lili, J. trebuie să învețe să mănânce singur.” Are cam jumătate din vârsta mea, e proaspăt făcută “șefă de cabinet” și nu știe cum să gestioneze asta, pot să spun sincer că habar n-are, într-un fel e cam ca mine, aterizată într-o lume stresantă care îi încearcă puterile. Și asta e calea pe care ea a ales-o. Să certe, să critice, să spună absurdități, să facă micromanagement. Ca să fie șefă.

Really?! J. trebuie să învețe să mănânce singur?! Nu mă-nnebuni! Nu, nu e o glumă. E o “observație”. Ea tocmai mi-a făcut o observație. M-a învățat ceva ce eu nu știam. Pentru că i-am băgat copilașului de un an jumate o linguriță de mâncare în gură. De-abia a început grădinița și nu mănâncă nimic sărmanul iepuraș. Sfinte Sisoe! “Mulțumesc că m-ai informat”, gândesc, în timp ce norii de furtună se adună pe cerul mindfulness-ului meu senin până cu o clipă în urmă. Chiar își închipuie că eu nu știu acest mare adevăr al grădiniței evreiești atât de fancy?! Că omulețu’ ăla tre’ să mănânce singur?! Sau poate, din cauza mea, marele bărbat care va fi bebelușul de acum o să aibă probleme în a se alimenta?! Ai de capul meu! Distrug viitorul copilului. Really?! Și peste două zile ea însăși îl hrănește pe bubulicul cel mic, exasperată că pruncu’ nu mănâncă! Care J. va mînca de capul lui, ca un mic haplea, exact într-o lună de la incident, ținând lingurița în pumnișor și mânjindu-se până la urechi. Exact cum trebuie.

Și această mică observație pe care o îndur prostește îmi strică toată ziua. Uneori și toată noaptea.

„Lili, nu îi vorbi babyish. Nu mai e un bebeluș, e toddler!”. Asta pentru că vocea mea s-a îndulcit în exces vorbind cu copilașul de 1 an și șase luni. O chestie normală, pe care și ea o face, o chestie instinctuală de alint al unui copilaș. Cât de toddler o fi! Dar dacă trebuie făcută o observație, trebuie făcută și cu asta basta. Ba am fost chemată și la directoare să mi se spună că nu am voie să spun „baby” copilașilor, ei sunt toddleri și eu îi jignesc astfel, le induc o realitate greșită. Sună cam ciudat să îi spui unui mititel de un an jumate „Come here, my toddler”, așa că am schimbat „my baby” cu “my lovely”, nefiind prea sigură dacă pot folosi “my little pie”. Nici vorbă de “my little munchkin!”

Așa că, mai mult de un an, cu asta am luptat. Cu reglajul fin al echilibrului meu. Ca de altfel toată viața. Deși acum la alt nivel. Pentru că nu mi s-a mai întâmplat niciodată ca observația-dereglarea să-mi vină de la fete care au jumătate din vârsta mea. Și cu totul o altă mentalitate profesională și culturală legată de creșterea copiilor. Observații meschine, mărunte, observații nemernice, inutile, apărute doar pentru a elibera aburul care o ia razna în propriul lor echilibru.

Legea nescrisă a acestei grădinițe londoneze, aflată în top 10 în Londra, spune că la un an jumate, doi copilul trebuie să învețe să devină independent. Să respecte regulile. Să se mulțumească cu ce culoare primește și să nu se supere. You get what you get and you never get upset. Dacă plânge, să plângă. Până înțelege că aia-i regula. Dacă un mititel de nici trei ani alege să mănânce mere, el nu va putea să se răzgândească și să ceară portocale până nu termină merele din farfurie. Poa’ să urle până leșină, no way! O alegere e o alegere, trebuie să suporți consecințele. Și trebuie să înveți regula asta devreme rău de tot, pentru că viața e dură.

Dacă plânge, eu îl iau în brațe. Și îl alin. Și îl iubesc. Wrong! Na, iaca! Trosc, observația! “Lili, pune copilu’ jos! Nu-l mai îmbrățișa atât.” Good-bye, echilibru.

Sunt multe denivelări pe drum. Poate o colegă de-a ta stă și trage mâța de coadă în timp ce tu alergi și te sfărâmi de atâta muncă. Poate autobuzul se strică și tu întârzii. Sau ești mereu punctuală, altcineva întârzie repetat, dar nimeni nu pare să se sesizeze. Că nu li se face tuturor observație.

Ai atâtea așteptări de la ziua ta și toate firele astea de nisip, bântuite de vânt, pot să o dea peste cap. Orice pană te poate dezechilibra. Parcă mergi pe sârmă, balansându-te la mare înălțime, cu brațele întinse în lateral și orice muscă, orice gândac microcscopic ți se așază pe vârful degetelor te destabilizează și te trimite în prăpastie. Praf și pulbere! Nu poți schimba bolovanii drumului. Nu poți opri insectele să zboare. Efectul „fluture” e mereu acolo, gata să te îndoaie sub greutatea lui. Să te aplece, să te frângă.

Singurul lucru pe care poți să-l faci e să-ți imaginezi că mergi pe pământ solid, bătrân și de demult și că nimic nu te poate da jos de pe picioare. Let it go. Tu ești în aer, balansându-te caraghios deasupra hăului, dar picioarele trebuie să ți se miște ca și cum nimic nu ar putea să le zdruncine de pe acest pământ cald și bun.

Cuvintele celorlalți nu trebuie scrijelite în piatră în mintea ta. Ele trebuie să fie doar apă de ploaie, să curgă fluid peste tine, peste echilibrul tău. Ca bruma care vine și pleacă repede sub strălucirea soarelui și nu-ți strică somnul.

Ăsta e exercițiu greu, mamă dragă. Când ți se învolbură emoțiile și furtuna te ia pe sus, când te simți chiar în mijlocul fioros al tornadei, e greu să te agăți strâns de tine însăți și să-ți spui zen: „Asta e doar o ploicică.” După ce trec vreo trei zile, poți să zâmbești în deplin echilibru și să recunoști:”Oh, da, ce prostie! Pentru ce m-oi fi enervat așa?!”. Ca și copiii. Ce repede își pierd echilibrul. Izbucnesc în lacrimi și urlete și proteste din orice.

Uneori simt că și eu fac la fel. Și toți anii care au zburat nu mi-au folosit defel. Sunt doar un copil zvârcolindu-se pe podea, complet isteric. În plin tantrum emoțional.

După un timp am înțeles totul. Resorturile care-i declanșau pe ceilalți. Pe mine. Cultura în care mă aflam, sistemul lor de educație. Înțelepciunea cea de pe urmă s-a așezat blând și cald asupra mea. Mi-ar fi fost de mare folos să fie cea dintâi.

Am început să mă duc la grădiniță într-o mantie zen, înconjurată de liniștea apelor din mijlocul munților. Trenul meu a început să alunece simplu și ușor pe șine. A ajutat și că am învățat meseria. Pentru că, în toate luptele astea, cu ajutorul lor poate sau în ciuda lor, grădinița din Londra m-a învățat ce și cum. M-a scăpat de multe bagaje inutile și mi-a dat provizii de drum lung. Foarte de folos în York, unde e acum noua mea casă.

Nici acum nu mă știe nimeni pe stradă, dar mă știu eu. Rădăcinile au început să mi se înfiripe și să mă țină bine de tot în vânt. Mamă, doamne, ce vânturi prin York. Adevărate vânturi ale nordului. Let it go.

Scopul meu ultim. Să trăiesc în echilibru, să merg mereu pe pământ tare, să curgă ploi peste mine și eu să zâmbesc. Să fiu eu apă și să zâmbesc, curgând. Să fiu eu însămi let it go.

Dar până atunci mai e. Și nu e bine că încă nu am ajuns pe această culme a echilibrului?!

Dar fac tot ce pot. Încă e multă piatră încrustată în mintea și în sufletul meu, dar șlefuiesc și lustruiesc cu mare zel, ca la un serviciu prețios de argint, vechi tare, pe care speri să-l transformi în râu și lac adânc, netulburat.