Momo și Toto

Pagină de jurnal

Suntem atât de defectuoși, mereu greșim unora și altora, căutăm înnebuniți oameni buni în jurul nostru, uneori îi găsim, le greșim, îi pierdem. Sau ei ne greșesc și ei ne pierd. Pierderea e haina noastră de firmă, marca vieții noastre de adult. Dezamăgirea stă și ea pe acolo, ca scaiul, nedându-se din cale cu nici un chip. Dar uneori, doar uneori, zarurile lumii, sorții cei mai norocoși, zânele ursitoare sau habar n-am cine se potrivesc în așa măsură, încât ți se întâmplă minunea. Imposibilul. Întâlnești pe cineva care nu-ți greșește în nici un fel, care nu te dă la o parte, indiferent ce prostii faci, indiferent cât ești de stupid, de necugetat sau lipsit de răbdare și de înțelepciune. Mi s-a întâmplat mie. Atât de norocoasă am fost. Am dat de Momo și de Toto.

Ce bine ar fi ca toți oamenii să aibă parte de un bunic și o bunică așa cum trebuie. Lumea ar fi cu mult mai nevinovată. Știm cu toții că nici vorbă. Proprii mei bunici nu se încadrau la maxima performanță. Eufemistic vorbind. Oameni de treabă, dar nu dedicați cauzei bunicismului. Abia mi-i amintesc. Dar nu are importanță pentru că un Toto și Momo în această viață e mai mult decât poți spera. Iar de ei ai parte probabil numai dacă într-o existență anterioară ai fost măicuță sfântă sau pustnic în vârf de munte.

I-am găsit sau poate ei m-au găsit pe mine când m-am îndrăgostit Aveam vreo 15 ani. Erau acolo, frumoși și blânzi, în căsuța lor din Lonea. Cu grădina de flori de jur împrejur. Păzindu-i de neguri, cerc magic de frumusețe. Așteptându-mă. Bunicii lui. Erau la pachet cu toții. Așa i-am și luat când m-am măritat.

M-au primit pur și simplu. Ca și cum aș fi fost acolo dintotdeauna. Devenisem nepoata lor peste noapte și a fost bătut în cuie pentru totdeauna. Îndreptățită la toate zâmbetele lor bune și la toată iubirea lor necondiționată.

Mă uit pe geam, plouă peste Londra, dar eu zâmbesc amintirilor. Momo ne dădea bani de autobuz la plecare, noi, adulți, la casa noastră, cu copilul propriu, dar ea ne dădea din puținul ei, ca unor nepoți mult prea dragi. Atât de dragi încât eram dincolo de drag. Dragul nu se mai putea măsura cu nimic din lumea asta.

Privesc în zare printre picurii răcoritori. Făcea niște sarmale grozave Momo a noastră și noi bombăneam că ne curge grăsimea pe bărbie în timp ce înfulecam ca disperații. ”Iar ai pus, Momo, prea multă unsoare?!”. De câte ori mergeam la grădină ne întâmpina în poartă cu ochi bătrâni și buni. Ochii aceia albaștri, străvezii, prin care lumina trecea discret dinspre înăuntru în afară. Amintirea lor îmi desface sufletul în floare...soarele grădinii de atunci mă înfășoară în dungi grele de miere alunecând dulce peste ani.

Juca remi cu Alex zâmbind cu iubire când pruncul de cinci ani se bucura că e învingător. Ea a fost prima care l-a înfășat când l-am adus de la spital, prima care i-a făcut baie cu mâinile ei bătrâne și curajoase, cu zâmbetul ei înțelept, în timp ce eu tremuram de frică și plângeam de micimea copilașului. Ei nu-i era frică. Momo le știa pe toate. N-o mai înspăimânta nici o tenebră. Toate ale lumii erau acolo, în inima ei. Ce minunăție că ne-a fost dăruită Momo. Cea mai grozavă bunică. Când mă gândesc la ea îi văd doar inima. Bătând dulce și cald în zâmbete, în priviri. Cât de mult îi iubea pe toți, trăia parcă numai pentru ceilalți. Nu mai cunoscusem pe cineva care nu cerea nimic niciodată, doar își împărțea mereu sufletul. Pâlpâiri blânde alunecau ca o boare străvezie de lumină împrejurul ei, erau haloul ei de flori de câmp și îl primeam cu palmele întinse, căci niciodată nu mai primisem așa ceva. Nu voiam să scap nici o scânteie din bunătatea ei atotcuprinzătoare.

Ce delicii ne pregătea! Gustul lor de azi e mereu o poartă spre trecut. Cuiburi de viespe, ardei umpluți, cozonaci cu nucă. Pâine în cuptorul de pe deal. Încă pipăi cu degete recunoscătoare aroma de acasă a pâinii rumenite în foi de varză. Trag adânc aer în piept și mirosul lipicios de caramel mi se agață de inimă. Scot și acum, cu ochii închiși, un cuib fierbinte din colțul tăvii acolo unde se lipea și îl ronțăi în timp ce Momo așteaptă aprobarea mea entuziastă și pentru totdeauna recunoscătoare.

Toto mereu și el pe acolo. Glumeț nevoie mare și adorator al soarelui. Adică al lui Momo. Împreună de zeci de ani, unul fără altul nu se putea. Stătea în colțișorul lui și trăgea din țigară. O urmărea de colo până colo și dădea din gură. Cât putea să comenteze! Aceeași bombăneală amuzantă care ne făcea pe toți să murim de plăcere și de drag.

Nu intrasem încă în familie, când, într-un moment greu, cu mama și tatăl meu de cealaltă parte a baricadei, aruncând cu săgeți bine țintite, Toto a făcut un pas în față, nebăgând în seamă armatele hotărâte de părinți, și a spus că ei doi îmi sunt alături și au să aibă grijă de mine și să vin la Lonea, că acolo casa e mereu deschisă. Nu am uitat niciodată asta. O casă mereu deschisă pentru mine. Ce poate egala așa ceva?!

Se lasă seara peste Londra. Colțișorul acesta din inima mea licărește cald în întuneric, plin de lumânări parfumate. Vanilie și lavandă, dulce, mov amărui.

Când ajungeam la Lonea era prima pe care o vedeam, cu geanta ei mare, întotdeauna cu pas încet și fața luminându-se de bucurie. Ea și zâmbetul ei larg. Draga de Momo, Dumnezeu să îi odihnească sufletul ei frumos și bun. Dragul de Toto, verzi și cu tutun să-i fie plimbările pe plaiurile cerului.

Dau la o parte întunericul cu degetele și mi se umple sufletul de portocale. Momo și Toto. Mulțumesc.