Măsline și cireșe

Mănânc cireșe pe balconul meu grecesc. Sunt reci, dulci acrișoare, de un roșu vișiniu zemos. Sunt perfecte, pe fundalul sonor al cicadelor și al valurilor, sunt absolut rotunde, pe fundalul albastrului regesc ce se întinde la nesfârșit, infinitul e aici, amestecat delicios cu cireșe.

De câte ori ajung în Grecia simt un fior de recunoaștere atemporală. Devin la fel de străveche ca și dealurile tocite, îmbrățișate de măslini vechi de când lumea, sunt una cu țărâna arsă de soare, cu fierbințeala care picură tihnit din înaltul cerului și se așterne pătură groasă peste fire, peste toate florile si firele de nisip, topindu-le laolaltă într-un creuzet ștanțat cu raze și armonii originare.

Să fie strămoșul meu grec, neguțătorul care colinda pe Dunăre?! Să fie subtilele asemănări cu meleagurile românești?! Doar imaginația mea dornică de rădăcini?! Nici nu are importanță. Mă simt acasă și asta e totul.

Încâlceala dezordonată a vegetației, praful simplu al drumului așternut printre copaci și flori, ruinele și clădirile în ruine, un nu știu ce ascuns și tainic, toate mă duc cu gândul la satul copilăriei, vara, tăcut cufundat în arșiță. Mă plimb pe străzile vacanței, șopotind blând și liniștit și simt cum realitățile alunecă unele peste altele, glisând în spațiu și timp. Dimineața devreme totul e pustiu într-o margine de insulă grecească. La fel ca într-un sat bănățean, acum și atunci.

Doar căldura e deja prezentă. Ah, după o vară englezească scăldată continuu în 16 grade pitice, condimentate delicat și zilnic cu ploicele și griuri, căldura grecească te întâmpină ca o nălucă fierbinte, ți se lipește de piele, sărut și tatuaj deopotrivă, te înfioară, te așază într-o stare abulică a ființei, în deplină bunăstare și pântec matern, te înfășoară și te moleșește ca pe un prunc mult iubit în brațele mamei.

Mă gândesc că nu poate fi decât Paradisul. Nepierdut încă sau mereu regăsit. Cu cascade de flori, cu verde întunecat de măslini și conifere bătrâne, cu albastruri profunde de început de lume, cu zburătăciri de rândunici gureșe.

Starea mea continuă e de plecăciune extatică până la pământ. Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc, spun la nesfârșit, savurând cuvântul în toate sunetele-i prețioase, copleșite de albastru de-nu-mă-uita.

A meritat tot drumul până aici. Cu preaplin revărsat în cireșe aburite de soare. Ronțăite cu ochii lipiți de mare, cu toate celulele dănțuind amețite de bucurie.

Uneori, fericirea înseamna să mănânci cireșe în Corfu.