Nunta de perle(cinci sfaturi pentru o căsnicie reușită)

Sunt o scoică. De-adevăratelea, scoică, scoică. Mereu am simțit asta. Pentru că mereu mă protejez, mă ascund în spatele acestei carapace calcaroase cenușii crezând că tot universul înoată numai în jurul meu, pentru că iubesc marea cu disperare, pentru că sunt atât de fragilă în interior, moale și bună de înghițit de către peștii răpitori. Dacă mă duci la ureche, poți auzi vuietul oceanului și al lumii rezonând din cochilia albă. Sunt o scoică constructor. Aceasta este esența mea. Adun nisipul bob cu bob, cu o perseverență eroică de-a dreptul și mă străduiesc să dau naștere unei perle. Sau mai multor perle. O muncă grea, zică cine ce-a zice.

Știți cum e când nisipul ți se lipește de piele. Te înțeapă, de chinuie, te sâcâie, te face să-ți urăști viața și te scoate din minți. Cumva trebuie să te protejezi, ceva trebuie să faci. Și așa, încetul cu încetul răsare frumusețea grațioasă și delicată a unei perle de o incomensurabilă valoare.

Cam așa și cu iubirea. Despre iubirea era vorba, în caz că nu v-ați dat seama. Despre iubire și căsnicie. Și nunta noastră de perle.

La început, undeva, cândva iubirea dintre noi a fost năvalnică și atotcuprinzătoare, deplină și urieșească. Am încă o amintire extrem de puternică despre o plimbare pe care o făceam de-a lungul unui drum din satul meu natal, cu pomi frumoși și bogați în rod de vară. Dragostea realmente țâșnea din mine, din celulele mele, din aura mea portocalie gata să explodeze și dansa în jurul copacilor, apăsându-i cu palme fierbinți, imprimându-se în scoarța lor aurie, amprentă de lumină și solaritate. După zeci de ani, de câte ori trec pe același drum simt încă iubirea mea de atunci rămasă întipărită în codul genetic al copacilor. Mă înfior de același extaz al bucuriei și al perfecțiunii. Căci nu era o iubire oarecare, era însăși regăsirea sferei originare. E asemenea unei călătorii în timp, de fiecare dată. Mă simt din nou de 20 de ani și curcubeul lumii râde deasupra sufletului meu îndrăgostit. Normal că realizez despre ce e vorba, e doar o proiecție a subconștientului meu, dar nu mă pot abține să simt că e o viziune a miraculosului. Din vremea aceea când umblam desculță prin lumea sacrului. Iubirea de demult se întoarce la mine răsfrântă de scoarța copacilor în care s-a tatuat pe vecie. O simt clar în inima și în zâmbetul lunatic care îmi răsare pe figură. Așa a fost. Foc și pară și explozie solară.

O asemenea iubire e dar de sus și s-ar putea ca amintirea ei să te ajute peste ani, în lungul, epuizantul drum al căsniciei, când vei vrea să-ți iei câmpii și să fugi cât mai departe! Să te duci și să nu te mai întorci. Dulceața ei trecută ar putea salva ceva din lungul drum spre soare-răsare. Atunci când nisipul pătrunde prin toate crăpăturile și zgârie, și e nisipul lui, dar și nisipul tău.

Ce pot să spun după 30 de ani de trudă grea?! Cum am reușit să învelesc fiecare fir de nisip într-o peliculă subțire de sidef și iubire, cum am dat naștere acestor mărgăritare care se revarsă acum de sub carapacea mea larg deschisă spre soare și mare?! Cum am ajuns în punctul nunții de perle?! Cum am învățat câte ceva din fiecare fir de nisip care a lăsat o dungă sângerândă în carnea tremurândă a scoicii?!

Am avut mare noroc că sunt atât de bună la comunicare. Una din abilitățile mele de bază. Mi-am construit viața pe această bază, mi-am ținut căsnicia cu steagurile sus datorită ei. Câtă vreme comunici, sunt șanse! Dacă o faci cu adevărat! Fără tăceri ranchiunoase, ascunse, răzbunătoare, nesimțite sau nepăsătoare. Am știut că trebuie să vorbesc. Având trei centri ai vorbirii în posesie personală. Poate chiar patru. Am vorbit și am tot vorbit. M-am dezvăluit și răsucit pe dos și am analizat situația și clipele până la leșin. Săracu’ meu om a ascultat. A mai și vorbit. Cât putea. Cât apuca de mine. Așa, mai strecurat. Mai tiptil. Ideea de bază? Niciodată să nu taci (a nu se confunda cu taca-taca ce poate distruge orice întâlnește în cale). Niciodată să nu taci când e imperios necesar să vorbești. În rest, puțină liniște nu a stricat nimănui.

Nu e nevoie ca cei doi să fie asemănători ( desi nu strică un pic de asemănare!). Nu ceea ce-ți place e așa important, cât ceea ce-ți displace! Faptul că mie îmi place să citesc și lui muzica veche nu încurcă cu nimic relația noastră. El s-a învățat să doarmă cu lumina veiozei strălucindu-i în ochi noaptea, în timp ce eu citesc. Și apoi s-a învățat să își pună căștile când ascultă melodiiile lui de demult. Dar dacă mie îmi displac petrecerile profund și celălalt vrea una la trei zile, e de rău. Nu e cazul nostru, ce ușurare! Amândoi suntem la fel de bursuci și de sălbatici în habitatul nostru natural. Dacă îmi place să risipesc banii și celălalt e opusul, e de rău. Din nou, nu despre noi e vorba. Amândoi ne facem praf orice fel de posibile economii. Reușim asta cu mare succes. În final, trebuie să te întrebi: “Acestea fiind defectele celuilalt, pot eu să viețuiesc cu ele, fără să mă simt mutilat? Fără să renunț la felul meu de a fi? La sinele meu adevărat? Fără să mă simt oprimat? Fără să devin identic cu el?” Compromisurile sunt ok (și sunt enorm de multe într-o relație!), atâta vreme cât nu-ți atacă miezul ființei.

Mai e și dorința de a te schimba. În bine. Oricând te poți schimba, dacă vrei. Dacă reușești să vezi că ai un defect antipatic de care te poți lipsi (unul sau mai degrabă nenumărate!). Dacă pentru tine are importanță evoluția proprie. Pentru tine și numai pentru tine. Eu, de exemplu, sunt foarte zgârcită. Așa mi-e felul. În studenție eram capabilă să primesc pachet de acasă și să-l mănânc singură, ascunsă în întuneric. Vindecarea a început când prietenele mele mi-au desfăcut un pachet sosit în lipsa mea și s-au bucurat la maximum de el. Când am ajuns, dispăruseră și cozonacii și prăjiturile și sărmăluțele, mai rămăseseră niște sărățele și râsul șugubăț al fetelor care se uitau drept în ochii mei în timp ce mă operau pe viu de zgârcioșenie dusă la extrem. Am râs și eu. Cam strâmb. Dar am înțeles. Lucrez de o viață la asta și aproape am reușit. Am învățat să dăruiesc. Încă învăț. Nu poți să te schimbi doar fiindcă vrea celălalt. Așa cum nu poți să-l schimbi pe celălalt după voința ta. Nici o căsnicie nu poate sta pe picioare decât dacă cei doi vor să crească clipă după clipă, surâs după plâns, dacă acceptă amândoi transformarea care îi face cu adevărat să fie ei înșiși. Pentru că nu e obligatoriu ca nisipul să nască perle. Poate naște doar răni adânci și de nevindecat. E alegerea ta.

Cam asta ar fi tot. Iubire multă, vorbărie și mai multă, compromisuri suportabile și transformări personale. Definiția unei căsnicii reușite. Eventual, cireașa de pe tort, aș mai adaugă râsul. Atunci, demult, când vederea celuilalt ne topea retinele și ne oprea respirația, am stabilit amândoi un cod al râsului. Dacă suntem supărați sau scoși din țâțâni de celălalt, să mimăm “Maimuțica”. Ei bine, imaginați-vă doi oameni serioși, maturi, supărați și certați și unul strigând brusc:”Maimuțicaaaaa!”. Imitând o maimucă, cu sunete, cu încrețituri ale feței, cu gesturi. Funcționează. Garantat. Niciodată nu am putut să mă abțin și am izbucnit în râs. Râsul vindecător, luminos și plin de bucurie. Râsul- medicament. Râsul-perlă.

Acum, aplecată asupra șiragului de perle știu că mi-e bine. Atât de bine. Suntem în armonie aici, noi doi, eu cu omu’ meu, funcționăm în tandem, de nu mai știm care e stânga și care e dreapta, dar fiecare având suficient spațiu individual, afară și înăuntru. E un echilibru solid, care se destabilizează rareori și doar pentru câteva clipe. Nu e pentru că îmi știe toate gândurile, căci nu i le spun pe toate (deși cred că mi le cunoaște, la un nivel instinctual, atavic, acolo unde vasele noastre de sânge și lanțurile noastre genetice sunt interconectate). Nu e pentru că e de acord cu mine în toate cele (că nu e și nici eu cu el, uneori ne certăm ca chiorii care au rătăcit drumul). Nu e că mă adoră în detaliu (nici vorbă, unele detalii sunt cam greu de înghițit, credeți-mă). E pentru că, dincolo de toate aiurelile și colțurile, suntem împreună, unul și același, unul o variantă a celuilalt, dar și o completare, mai mult sau mai puțin inspirată, dar potrivită. O completare potrivită. N-am crezut vreodată că voi ajunge să spun asta cu atâta seninătate. E obișnuință și siguranță. Uzură bună și înțeleaptă, cunoaștere. Acceptare. Ce interesant văd, când mă uit la el, toate ființele lui de-a lungul vremurilor. Încă mai văd puștanul care îmi făcea inima să zboare, încă mai văd frumusețea tinerească care îmi făcea sângele să se învolbure, încă văd și simt amintirea tuturor acestor lucruri. În această cunoaștere a fețelor lui și a diverselor înfățișări pe care le-a avut iubirea alunecând prin vârstele lui și ale mele stă siguranța, puterea, confortul iubirii de acum. Zbuciumul s-a diluat până aproape de dispariție, fluturii au zburat demult, dar am încă această iarbă frumoasă, bogat-verde, trăind în lumina soarelui și în umbra brazilor. Fluturii? O stare extatică, dar trecătoare. Iarba verde? O permanență.

Cristi a plecat, în plină pandemie, să caute vin de Porto, preferatul nostru. O cumpărătură necesară, nu credeți?! Declarația pe proprie răspundere era plină de locații dintr-un colț în altul al orașului. A avut ce umbla până l-a găsit. Am sărbătorit cu mare pompă, noi doi între noi. Fiind nunta de perle i-am spus că aștept niște mărgeluțe din materialul cu pricina, dar tot ce am primit a fost un “Vai, Perla mea” rostit mucalit și duios. Nu-i bai, am zis și am scotocit prin cutia mea anemică de bijuterii. Am găsit un șirag cu mărgăritare, un fake, normal, că doar nu era să am perle adevărate! N-oi fi vreun nabab, ce doamne! Mi l-am pus fericită la gât, tre’ să te descurci cu ce ai. Important e ce crezi că ai!

Mă uit spre mâinile noastre împletite. Calde, vii. Iarbă verde de jur împrejurul lor. Zburând, fluturând printre picuri de ploaie și raze de soare. Verde, verde.