O sâmbătă adevărată

Băieții mei s-au hotărât că am nevoie de o surpriză, chestie ce m-a încântat nespus. Să nu înțelegeți greșit. Dacă e vorba de o petrecere surpriză, mi se ridică părul măciucă. Numai simpla idee de a deschide ușa și de a fi în centrul atenției unei mulțimi de petrecăreți mă face să mă ia cu leșin de la lingurică. Noroc că suntem pe aceeași lungime de undă, nu știu pe care îl îngrozește mai tare ideea. În rest, aproape toate activitățile mi se par ispititoare. Tot ce nu am mai încercat e ca o eșarfă în zbor pentru mine, fluturată în roșu doar atât cât să ațâțe, să stârnească fiorul acela binecunoscut, dulce și zâmbăreț, cunoscut sub numele de bucurie. Pe care atât o îndrăgesc. Iubesc bucuria și iubesc să fiu bucuroasă. Să dăruiesc bucurie mi se pare de neprețuit.

Zis și făcut. S-a decis ziua, sâmbătă trebuia să fie, ca să putem să ne revenim toți după uriașul efort implicat în organizarea și recepționarea unei surprize. Suntem o familie de nespontani, noi trebuie să planificăm totul, eventual cu ceva decenii înainte, să avem timp să ne obișnuim cu gândul. Ferească sfântu’ de vreo spontaneitate chiar spontană. Atunci ne albim la față. Ni se încleștează fălcile și darul vorbirii ne părăsește pentru perioade variabile de timp, în timp ce aruncăm priviri ucigașe spre autorul buclucului. Efortul de resetare a creierului se lasă cu ștergerea a ani din viață, cu stări cataleptice ce pot dura până la câteva zile.

Ne e așa de groază de surprize, încât Ale a și vrut să-mi spună despre ce e vorba, cu o seară înainte. Am refuzat categoric. Nu de alta, dar trec printr-o perioadă de mare curaj existențial. Cel puțin așa declar în stânga și-n dreapta. Măcar eu să o cred.

Dar să ne reîntoarcem la oile noastre. Dimineața ne-a întâmpinat cum se presupunea că o s-o facă, of course. Ce e e sigur la vremea londoneză e că nu e spontană deloc. E total previzibilă. Ploua, gri, cenușiu, frig. Tot tacâmul. Dar ce frig, nenicule! Ziceai că suntem pe plaiuri carpatine, pe la cota 1600. Așa sufla și vântul.

Mama ei de surpriză, îmi ziceam, în timp ce dârdâiam de mi se ciocneau măselele. Plus că mă lovise și tusea. Am plecat de acasă cu ceaiul de cimbrișor și scai vânăt la purtător (made în România), dar trăgeam cu așa disperare din el, că Alex mi-a zis îngrijorat să mai păstrez și pentru locația secretă, să nu ne dea ăia afară pe motiv de covid. Uf, am răsuflat ușurată. Înseamnă că o să ne adăpostim curând. Slavă Domnului! Apoi, fiul meu cel șugubeț a adăugat suav: ”De fapt, nu-i bai, poți să tușești, mamă, că-i concert heavy metal. Nu te aude nimeni.” “Hait!” m-am gândit, “nu și-ar face el așa ceva, absolut sigur!” Doar îmi cunosc copchilu’.

Au urmat apoi tot felul de sugestii trăznite, pe care le ascultam cu mare atenție, încercând să prind indiciul și să uit de gerul siberian. „Mergem la miting de protest contra războiului.” Da, da, mă duc, cum să nu mă duc. Mi-am și imaginat o clipă persoana insignifiantă care sunt, mărșăluind glorios cu o pancartă uriașă contra netrebnicului, arză-l-ar focul!

“De fapt e o galerie de artă” a adăugat Ale mieros, știind că așa o să-mi dea lovitura decisivă. Eu și tablourile. Greșit. Mi s-a părut o idee colosală. Trebuie să fie cald acolo, m-am gândit, și ce putea să fie mai plăcut decât să lâncezești printre tablouri de sute de ani, la căldurică, elementul central al atracției?! Așa că am aprobat entuziast, uitându-mă repede în jur după niscaiva Tate Gallery. Văzând că nu-i merge așa ușor, Alex a schimbat direcția:

- Mamă, sper că nu ai ciorapi cu găuri, că trebuie să ne dăm jos pantofii.

L-am privit stupefiată, verificând în gând rapid ce șosete aveam. Nou, nouțe, cu crocodili și cu inscripția „Happy!”. Nici măcar nu am ciorapi cu găuri. Că-i arunc la timp, ce papură vodă! Sunt o femeie gospodină doară!

Brusc m-am luminat la față, privind firma din depărtare. Am început să țopăi de bucurie, asta era! Musical. Mary Poppins! Extraordinar. O idee genială! M-am dezumflat rapid, simțind din nou acut mușcăturile temperaturii ce bătea spre zero, după ce am depășit glorioasa clădire victoriană unde unii norocoși urmau să se uite la drăguța de Mary și drăguțeii de copilași. La căldură.

M-am entuziasmat și m-am dezumflat alternativ, ca un hopa mitică trăncălică, vânătă de frig, pe măsură ce am trecut pe lângă „Harry Potter and the cursed child”, ah, ce frumos ar fi fost, pe lângă „Pretty Woman”, o splendoare, piese de teatru și musicaluri presărate la tot pasul, printre picături plumburii de ploaie și umbrele. Nema pișta.

“O să fie o experiență VR, mamă, în care trebuie să împuști niște zombi!”. Sfinte Sisoe, unde e?!, că împușc tot ce vrei, dacă e cald. Apoi am început iar să strălucesc. De minunare. Vedeam apropiindu-se o reclamă glorioasă, daaa, se pricep băieții mei, nu aș fi putut să îmi doresc altceva, mă gândeam în timp ce studiam surâzător panoul uriaș cu un drum ce cobora spre mare, “The ocean at the end of the lane”, teatru! Extraordinar, ce alegere!

"Ce?! Chestia asta dramatică?! Nici vorbă, măi, mămucă, măi!"

Aleluia, am cântat amar, în timp ce ne îndepărtam. N-a fost să fie. Are dreptate Alex, pe frigul ăsta nu mai e loc de alte dramatisme. Oricum, după atâtea posibilități bestiale, ce altceva ar fi putut să mă mai încânte?! Mă pregăteam eroic să afișez o figură zâmbăreață când va fi să întâlnesc în sfârșit măreața surpriză, care nu putea să egaleze prin nimic posibilitățile pierdute. Cine știe ce mini golf urma să fie!

C-așa-i pe aici. Mereu găsești ceva mirobolant de-a dreptul și pierzi o grămadă de chestii fantabuloase. Mă rog, nu le pierzi, din fericire. Le amâni.

- Mamă, nu mai e mult. Te ducem la “Bonfire Night”.

Bun ș-aia, dacă-i cu foc. Dârdâi cu totul, din toate celulele.”Carturi drăguțele, să conduci în sfârșit și tu ceva. Mergem la acvariu, că și-așa îți place ție apa, mamă dragă. Bine, bine, văd că te-ai învinețit. Hai să recunosc în sfârșit. E vorba de un meci de fotbal. Nu-ți place?! Atunci crezi că faci față la o canoe pe Tamisa?! Nici vorbă?! Mergem la semnat de carte de Jamie Oliver, asta vrei?!” La aprobarea mea entuziastă, Alex zâmbește cu drag. Lui nu-i e frig deloc, ar fi în stare să se mai răsucească vreo trei ore pe străzi cu surprize. Ne învârtim de peste o oră, pe lângă tot felul de minunății și nici una nu e surpriza mea, bat-o norocul s-o bată!

Într-o mică piațetă se servește mâncare pentru cei înfometați. E un frig de crapă pietrele, dar ies aburi ademenitori din plăcinte și gogoși și câte și mai câte înșirate pe mese lungi la care servesc voluntari. E o coadă lungă la care s-au așezat mulți de tot, atât de mulți și eu mă opresc ca trăznită, asta e surpriza lor și e dulce și bună. Și uite câți oameni frumoși există. Oameni care au ieșit în frig și în ploaie să-i ajute pe cei ce nu au nici dulce, nici bun în viața lor. E frumos.

Băieții mei mă așteaptă răbdător să îmi umplu rezervoarele cu imaginea plină de claritate și lumină a generozității, parcă m-a lăsat și frigul, e bine aici, ziua mi-e deja plină ochi de surprize și întâmplări, imaginate și trăite, ce mai poate să urmeze?!

Și uite! În sfârșit. La un colț de stradă, apare în toate splendoarea. Musical de musical. Mamma Mia! Cu Grecia mea iubită, cu marea cea albastră, cu flu, flu-uri și brizbrizuri, cu tot ceea ce își putea dori sufletul meu înghețat de frig.

Cristi: - Bea, Lili, ceai, că de behăi aici, ne dau ăștia afară.

Tușesc și tușesc și îmi imaginez cum doi zdrahoni mă iau pe sus și mă scot din sala mult dorită, în timp ce eu dau din picioare ca o marionetă minusculă, mă zbat ca apucată de streche și pițigăi: “Am plătit bileeeet, e dreptul meu, am plătit bilet, nu e coreeeect, nu mă scoateți în friiig!”.

Din fericire, nimeni nu mă bagă în seamă. Așa că mă hotărasc să îmi fac un selfie cu marea care vălurește printre balcoanele și decorurile victoriene. Alex și Cristi mă privesc încremeniți, a, da, ar trebui să ridic un rând întreg de oameni pentru ca eu, Lili cea superbă a planetei să îmi fac o poză cu un decor albastru. “No, lasă”, spun cu un ușor regret, “nu mă duc niciunde, că nu-s chiar așa de tâmpițică.” Ceea ce e discutabil, dar nu e nevoie să recunosc chiar totul. Atâta autenticitate nu ar face bine nimănui.

“Ce noroc să găsiți bilet aici taman astăzi, în sâmbăta responsabilă cu surpriza”, le spun eu celor doi Alpha, care par tot mai uimiți de giumbușlucurile mele, fie ele behăieli ca la carte sau cuvinte rândunele, bune de scris cărți cu ele.

“Toate teatrele aveau bilete astăzi, mamă dragă.”

Bine, bine, mai bine tac, îmi zic, tac și tușesc. Dar uit și de tuse pentru că începe. Și e un tsunami colorat de preaplinul muzicii și al iubirii, o poveste simplă despre prietenie și trecere și nemurire care mă face să plâng de fericire, da, asta fac, bocesc și vreau să nu se mai termine. Îmi place să stau aici, în această caleașcă zburătoare fermecată, să mă uit la oamenii ăștia frumoși și talentați, care dăruiesc cu atâta larghețe toate darurile firii lor, îmi place să stau aici, în acest balon pictat în toate apele curcubeului și să mă bucur până la lacrimi de viață.

În stânga mea e Cristi și în dreapta Ale, în fața mea e spectacolul rotund al frumuseții și e totul atât de pur și simplu, atât de armonios, încât nu-mi rămâne decât să simt că trăiesc și că e bine. Ca o lumină în întuneric.

Nu am cuvinte să descriu cât de ireală mi s-a părut lumea la ieșire. Cât de goală de conținut. Cât de neadevărată. De parcă tot miezul ei rămăsese acolo înăuntru, pe scena albastră.

Mă gândesc că e o chestie și în spontaneitatea asta. Mă gândesc serios să reconsider total chestiunea surprizelor. Nu aș putea avea una în fiecare sâmbătă, zău așa?! Sau măcar la două săptămâni?