Plaja Papagayo

În mod neașteptat, Alex a făcut programul zilei. Probabil vrând să dovedească universului cât de implicat e el în această vacanță. Nu am putut decât să mă bucur, vreau să spun să nu mai pot de bucurie. O responsabilitate strivitoare fusese luată de pe umerii mei delicați.

Așa că ne-am pornit. Un autobuz, un taxi și apoi pe josu. Nu e ușor de ajuns la cea mai frumoasă plajă a insulei. Care e normal că s-a ascuns undeva pe coclauri, cât mai departe de valul de oameni turbulenți și înnebuniți să o vadă și mai ales să o tragă-n poză.

Peste dealuri, tot la trap, sperând că aceea e calea și că nu avem cum să ne rătăcim. Adevărul e că nu ne-a luat decât vreo oră de mers prin nisipuri, peste stânci și dealuri negre, mai un drum de costișă, mai o alunecare la vale, mai un râs, mai o milă de sine.

Dar uite! “A meritat!”, urlă Lili fericită, încercând să biruie vuietul vântului, care nu e de ici, colea. Bate vântu’, nene, de te ia pe sus. E absolut mirobolant. O stâncă neagră uriașă, ca un monstru preistoric, ape turcoaz amestecate cu voaluri negre, o mică plajă fermecătoare în toate detaliile, așezată tihnit între dealuri de demult. Simți cum frumusețea ei sălbatică și totodată delicată ți se așază prin toate cotloanele ființei. Te alină și te colorează.

Li (extaziată până la leșin): - Ale, mâine tot tu faci traseul?! Că ăsta de azi e memorabil, îmi place de mor!

Ale (rămas fără cuvinte în urma alergării după o plajă, pe dealuri în sus și-n jos): - ...

Cri: - Da’ plaja cealaltă ce avea?! De ce nu am putut să ne oprim acolo?!

Ale (recăpătându-și cu greu uzul vorbirii): - Era să cad în cap de vreo două ori pe dealurile alea la vale și mă gândeam cum chem iar elicopterul să ne salveze, de nebuni ce suntem.

Și pentru că în orice pustie există și un restaurant, aterizăm însetați la o masă, cu toată priveliștea deschizându-se fermecător la picioarele noastre. Sub asaltul endorfinelor eliberate dramatic, cam ca o găleată plină turnată drept în cap și peste cap, sunt gata să-mi dau duhul de plăcere.

Lili (care strălucește de la soare te poți uita, dar la ea ba!): - Toate simțurile mele sunt la turație maximă. La voi cum e?! Carpe diem-ul de astăzi e de-a dreptul exploziv. Nu mai pot de fericire! Așa fresh de portocale delicios n-am băut în viața mea! E extraordinar să trăiești. Uite, vine și gustărica. Brânză la grill presărată cu tot felul de mirodenii, nuci și salată crocantă cu dulceață de afine. Spaniolii ăștia se pricep la toate. De la plajă, la brânză!

Cri (generos și îngăduitor cu efervescențele consoartei): - Ce combinație nefericită! Nu, nu-mi trebuie. Ia-o tu!

Li (învârtind aromele prin creier): - Absolut delicioasă. Culmea rafinamentului. Extraordinar.

Cu mulțumirea deplină a obiectivelor atinse, mă învârt ca un titirez bezmetic ce se crede păun frumos și albastru, așa că sunt luată de o aripă și mânată înapoi peste dealuri. Peste munți și văi.

Cristinelu’(filosofând melancolic): - Aici nu-i cu oaze și fata morgana. Ca la orice deșert normal. Aici fata morgana e o stație de taxi. Dar nu se strevede nici una la orizont. Numai praf și pământ negru. Ce căutăm noi pe-aici?! În afara lumii civilizate! Prima plajă n-o fo’ bună. A doua plajă n-o fo’ bună. Că Liliuca nu și nu. A trebuit să ne ducem până la a treia să mâncăm o pâine cu ou. Li (cu păru-n vânt): - Dar ce splendoare! Ce aventură! Ce hamburger delicios! Ce viață deplină!

Alex: - Ce lentile diferite aveți voi doi! Eu sunt pe modul de supraviețuire! Nu pot să emit nici o teorie asupra plăcerilor vieții! Nu acum. Sper să ajungem până diseară la o stație de taxi. În viață!

Merg săltat la vale, întorcând brațele spre soare. Nu vreau să irosesc nici o secundă din această călătorie spre cea mai tare plajă a insulei. Nu de alta, dar din cauza programului solicitant nu am apucat să mă bronzez. Trebuie să mă înnegresc cumva! Doar n-o să mă întorc albă ca brânza acasă.

Ale (atât de uimit, încât uită că vorbește cu mămuca lui prețioasă, care merită respect infinit): - Ție îți arde de bronzat, Lili?! Țara arde ...

Lili (voioasă și recunoscătoare): - ... și baba se bronzează!

Alex (mustăcind și analizându-și deciziile): - No, după aventura asta, agenția de voiaj Alex se închide pentru 3 zile. N-aveți decât să vă faceți singuri programul. Eu nu mă mai bag, că uite ce minuni fac!

Cristi (scuturându-și adidașii de nisip): - Mda, că dacă-i fluturi lui Liliuca ceva pe la nas, nu se lasă până nu primește totul! Absolut totul! Nu știu cum rotunjit și transformat în sferă existențială. Nu mai bine stăteam noi pe terasă?! În loc să alergăm pe dealuri după Nirvana?!

Stau în șezlong, cu asfințitul și „Căutătorii de scoici” în brațe. Oceanul se mișcă în valuri ca mătasea, albastru cenușiu la infinit, cerul stă gingaș și bleu deasupra, niscaiva rândunele zboară printre palmieri, chiar trăiesc un moment cu totul zen. E atât de zen, încât mă simt eu însămi plutind pe valurile zenului, sunt eu însămi ocean și cer pastel totodată, în acest moment perfect rotund, albastru ca o clipă, de o fericire dulce, pală.

Likke mi se potrivește acum foarte bine, pentru că sunt eu însămi numai fericire.