Poate e despre albastru

Stau în mare până-n gât. Nu mai e nimeni cât vezi cu ochii. E incredibil de albastră, toate nuanțele albastrului s-au revărsat cu ghiotura, găleți întregi de turcoaz, de bleumarin, de bleu dulce, sclipicios în lumină. Doar ochii îmi strălucesc la suprafața apei, tot în albastru pictați și ei. Adun un pic de albastru în palmă și îl ridic spre soare. Nu mai e nici un albastru, doar apă simplă, moale, limpede.

Îmi dau brusc seama că albastrul trebuie lăsat în pace, acolo unde e. Trebuie savurat cu ghiotura, nu cu de-amănuntul. El e atât de albastru în albastrul lui pentru că a contopit transparență lângă transparență. Picătură clară de apă lângă picătură clară de apă. Pentru mare. Strop de aer lângă strop de aer. Pentru cer.

Nu e uimitor, absolut uluitor, cum albastrul se naște pur și simplu, atât de frumos, din claritate și transparență, din nimic?! Pur și simplu din nimic. Din absență, din lipsa totală a culorii, presărată cu puțin praf de soare. Neapărat. Nu cu întuneric. În beznă nu există albastru, nimic nu poate fi albastru în tunelurile lungi ale beznei. Albastrul trăiește doar în lumină. Toate culorile pot respira doar în lumină. Le plac pe toate, dar albastrul îmi rupe inima. Îl iubesc. Îl iubesc de nu mai pot.

Într-aiurea, pe tărâmurile mărilor, cerul e atât de impecabil în fiecare clipă, atât de urieșesc în albastrul lui, încât uneori uiți de el. Te iei cu vorba și începi să crezi că asta e normalitatea.

În York, cerul  e atât de rar albastru, un albastru înrourat și frumos, răcoros, încât de fiecare dată simți până la os că e un dar. Un dar deosebit pentru suflet.

Nici nu știi cum e mai bine cu albastrul ăsta, zău așa.

Cristinelu' tocmai a salvat o albinuță din apa mării. Ce-o fi căutat, sărăcuța, acolo?! Îmi place latura asta a lui. Gingășia cu care salvează anumite situații. Această aripă de porumbel care locuiește adânc în inima lui. Dulceața firii lui din anumite momente.

Am adus cu grijă albina la mal. O iubeam deja. Nu de alta, dar mi-era clar că e o albină iubitoare de albastru. Nu ca alte cele. Nu era una dintre banalele lumii. Asta era gata să-și dea viața cufundată-n albastru. Un picuț nebună în iubirea ei. Însetată rău. Am așezat-o cu grijă tot pe un prosop albastru și am lăsat-o să-și revină din aventura vieții, să se usuce în ritmul ei, să-și întindă aripile în soare și să zboare când vrea ea. Sper că spre verdele pădurilor și spre flori.

Sper să lase apa albastrului pentru visare și zbor înalt, nu să-l caute iar razna, în jos.

Poate va fi un pic mai înțeleaptă, dar nu mult, nu e cazul.

Nu orice cufundare-n albastru e de folos. Uneori e nebunie curată. Să crezi, să crezi și să tot crezi. Să fii la nesfârșit nebun în speranța ta. Dar mai știi?! Poate mereu te va salva o mână plină de drag în căușul ei.

Poate speranța ta trebuie să fie chiar un pic nebună. Să nu te părăsească niciodată. Să se încăpățâneze să te păstreze alături de ea, doamnă transparentă a visurilor tale ce-și vălurește mereu fustele bogate și le adună în pași de albastru.

Gata să se avânte în salt înalt de balerină.