Prăjiturele, zmeură și ciocolată

Plouă cu găleata în York. Îmi place să mă uit pe fereastră, pe sticla tresărind caldă sub atingerea mea și să număr în gând rânduri, rânduri de picături alunecând pe sticla rece de afară. Ca soldățeii căzând pe câmpul de onoare, ca picăturile de sevă.

Dar și mai mult îmi place să îmi cobor privirea spre lucrurile dulci din palma mea. Adăpostite acolo, printre prăjiturele cu dichis, ciocolată și zmeură laolaltă. Le număr și pe ele, să văd dacă sunt mai multe sau mai puține decât soldățeii cei viteji plecați pe drumurile ploii.

Zâmbesc, cu gura plină de dulce, cu ochii încețoșați de ploaie.

Copilașii de la grădiniță mișună de colo, colo printre degetele mele răsfirate.

Ember, mititică, cu păruțul ei vâlvoi, puf de păpădie, dansând cu ochii țintă la mine, imitându-mi toate mișcările, cu grație de maimuțică în zbor.

Felicitările frumoase de Crăciun. Pe care le trimit, pe care le primesc. Clipa scurtă, fulgurantă în care eu și prietenele mele ne uităm una la alta peste condeiul care scrie și ne zâmbim.

Tihna serii, uitându-mă la „Lie to me” sau „Dr. Quinn”, sub păturică, ronțăind un colț de pâine caldă cu unt sărat și roșii bune, parfumate a roșii.

Felinarul aprins la ușa casei ce mă așteaptă seara să vin de la grădinițu. Mă apropii prin întuneric și apoi văd lumina aprinsă de Cristinelu’ sau de Alex. Pentru mine și numai pentru mine.

Logan, privindu-mă cu ochișorii lui albaștri, apropiindu-și mult fața de a mea, ca și cum de la orice distanță, cât de mică, nu ar putea să vadă bine ceea ce vede, apoi punându-și mânuțele de-o parte și de alta a feței mele, alintând și zâmbind fericit, a bucurie și iubire pură de copilaș auraș.

Cerurile frumoase care îmi vizitează mansarda, uneori de un bleu dulceag, aburit în nori albicioși, alteori în ape roz, purpurii, ceruri în care vezi atât de clar vântul zburând de la un pisc de curcubeu la altul.

Casa noastră frumoasă. Ah, căsuța, nu am avut vreodată o căsuță care să mă împlinească mai mult. Toate colțișoarele ei fermecătoare, în alb și culori de senin, liniștea atotcuprinzătoare, așezarea ei în mijloc de natură și ciripit de păsărele, tufe înflorite, totul mi se pare perfect. Nu mai sunt flori acum, dar amintirea lor mi-e impregnată pe retină. Mă uit la grădina îmbrăcată în verde, dar o văd populată de culoare și veselie. Oricum, primăvara e peste drum. Așa simt.

Toți copilașii stând la baza scărilor unde am dispărut eu, așteptându-mă să cobor, să vin înapoi la ei, văzându-mă în cele din urmă și înflorind toți în țipăt de bucurie, „Lili, lili, lili!”. Năpădesc peste mine, mi se cațără în brațe, vor îmbrățișări, îmbrățișări, dulci îmbrățișări.

Aroma de cozonaci răspândindu-se prin toată casa, caldă, desăvârșită, rotundă, aroma de Acasă, locul unde sunt dragii tăi, unde e zâmbetul și Da-ul tău. Unde pereții nu te strâng și nu te dor, pereții sunt doar copaci albi sub care te adăpostești de furtuni și alte urgii ale lumii. Mesteceni pe care îi alinți cu palma în nesfârșitele plimbări.

Focul strălucind cald în albastru de portocală în șemineul nopții, cald și bine, bine și cald, focul în fața căruia zâmbesc lunatic ca un pinguin ce a uitat zăpezile și se cuibărește mulțumit pe micuța lui plajă tropicală.

Leo, așteptând răbdător lângă genunchii mei să-i vină rândul la îmbrățișare, ridicând spre mine ochișori plini de speranță, cu fața înflorind în râs când îl ridic și îl strâng tare, zâmbesc și strig, „Leo, my love!”. Așa le strig tuturor, dar ei au doar doi ani și încă știu că iubirea e peste tot și pentru toți, aceeași, la fel de urieșească, la fel de bună. Niciodată mică.

Mirosul de scorțișoară și de roșii coapte. Aroma de leuștean.

Vântul suflând urieșește pe afară, în ample mișcări de clătinare a brazilor uriași ce ne mărginesc grădina, eu stând cuminte sub plăpumioară.

Amintirea dulce-amăruie a celor ce au plecat, departe, atât de departe, dar sunt încă impregnați în fiecare celulă pe care o port după mine. În curând doar dulce, dar încă amăruie.

Luke, cu fața lui ghidușă de francez mititel, cu gropiță și idei năstrușnice, râzând încântat în timp ce îl întreb în engleză, cu accent franțuzesc, “Are you Bubu? Are you Cici?”. Răspunde la fel de fiecare dată, mereu bucuros și uimit de frumusețea desăvârșită a cuvintelor, „No, I’m Luke! You Bubu!”. Râd de fiecare dată de mă prăpădesc și grădinița tresare în ecoul râsului meu.

Parfumul „La vie est belle” pe care mi-l arunc de jur împrejur, ca pe o umbrelă magică, ca să-i simt florile dând năvală, portocale, iriși și iasomie, patchouli și un strop de vanilie. Mereu în sărbătoare a sufletului, parfumul meu de zile mari, parfumul meu de zile mici.

Orice carte bună, fântână de cuvinte frumoase, apă vie – adevărate ghirlande de Crăciun, orice carte căreia îi pipăi silabele și îi simt umanitatea respirând adânc, amplu, la unison cu inima mea, bătând în ritm de frunze zburătoare.

Somnul adânc de după-amiază, cufundarea totală în aburul uitării, dezlipirea nedureroasă de lume, cărările mereu călătoare ale inconștientului, dulceața plină de pace a revenirii.

Arlo, cu cârlionții vânturați în moale zvântureală, cu fața de o dulceață îngerească, cu încăpățînare vrând să stea el și numai el pe genunchii mei, în timp ce privește victorios spre restul copilașilor care se înghesuie în jur. A ajuns pe piscul lumii și e perfect mulțumit.

Marea și cerul, orașele lumii, copacii și iarba verde, verde. Pinguinii și delfinii, caii și florile.

Momente dulci pe care se sprijină, se ridică în mâini fiecare zi. Fiecare zi își înalță capul, se uită spre soare și zâmbește.

Îmi place ciocolata. Și zmeura. Și îmi place ploaia.