Până încă putem. Până încă vrem.

Pierdem vremea. Timpul trece.

Și noi călcăm haine, inclusiv chiloți și șosete. Pentru ce?!

Ne lustruim în neștire casele, ne aranjăm obsesiv dulapurile și îndreptăm minute în șir ciucurii de la covor. Încă îmi aduc aminte cum am rezolvat asta în prima mea casă. Am tăiat în doi timpi și trei mișcări toate sforile inutile. Azi nici măcar nu mai am covoare.

Facem zeci de zacuști și murături, dulcețuri și siropuri, pentru ce?! Scriem și anul pe ele, că uneori trec anii până le aruncăm.

Ne facem griji de ce vor spune vecinii, orașul, întreaga planetă. Cutărică X și cutărică Y repetați la infinit.

Facem atâtea lucruri pe care nu vrem să le facem, doar de gura lumii. Bucle mentale din care nu putem să ieșim și care ne consumă clipele, ronțăindu-le mai dihai ca șoarecii prin sertarele din bucătărie.

Construim relații cu tot felul de oameni care nici măcar nu ne plac prea tare, uneori ne mai și plictisesc sau chiar chinuiesc. Pentru ce?!

Ne străduim la nesfârșit pe drumuri sărate ocnă, neavând nici măcar o secundă pentru noi. O secundă să privim în dreapta, unde e câmpul cu maci și floarea soarelui, scăldat în azur limpede. Sau în stânga, unde e marea cea mare, atât de albastră în nesfârșitul ei ondulat. Ne ducem tot cu capul plecat pe drumul prăfuit, ca vitele de povară, trăgând la jugul unde ne-am înhămat singuri și nesiliți de nimeni. Ne irosim puterile și uităm ce voiam, chiar voiam să facem. Ne cufundăm singuri într-o ispășire autoimpusă.

Am urât călcatul de când mă știu și mereu mi-a trebuit multă muncă de convingere să mă decid că o cămașă ar trebui călcată. În ultimii ani nici atât. Umblu prin lume complet șifonată și nimeni nu zice nimic. Nimeni nu observă. Nici măcar eu.

E adevărat că puneam pe iarnă tot felul de borcănașe și-mi creștea inima de plăcere când îmi vedeam cămara din beci ghiftuită. În ultimii ani însă, de când m-am mutat prin cele străinătățuri, am terminat-o și cu asta. Aproape fără să vreau. Că nu am cu ce să pun zacuscă. Nu există gogoșari la englezi, ce nație fără gogoșari o fi asta?! Iar ardeii și vinetele se cumpără la bucată. De la supermaketuri, lustruite cu grijă, fiecare cu eticheta lui. Și ce să vezi?! Am supraviețuit. Cumpărăm zacusca. Nu se compară, dar na, ce să faci?! Așa că acum pot să mă dau mare că m-am eliberat și de această corvoadă inutilă.

Nu tu călcat, nu tu lustruit ciucurii de la covor, nu tu borcănăreală pentru că vine iarna cea grea și multă. Că ce să vezi, nici iarna nu vine pe aici. Doar, doar te convinge ca nu e cazul să îți irosești clipele.

Nu mai fac. Elimin tot ce mă ține departe și deoparte. De mine însămi.

Ce am câștigat? Timp. Timp adevărat de hobbiți. Pentru toate hobbiurile mele. Grădinăresc. Și florile revărsate în belșug de culori mă ghiftuiesc mai ceva ca zacuștile-soldăței înșirate pe rafturi. Citesc. Mă holbez la cer și la albastrurile lui. Pun la cale călătorii spre zări ce se văd dincolo de orizont. Mi se umple sufletul de miere și de portocală ori de câte ori sunt eu și hobbiurile mele. Îmi miros palmele a rozmarin și a mentă.

E păcat să amânăm și să tot amânăm ce ne-am dori să facem. Să fie mâine totul. Sau chiar dincolo de mâine. Să fie poimarți. Să tot încercăm să salvăm ce nu poate fi salvat. E păcat să devenim experți în negare. Să o lungim într-aiurea până când ne lovește bătrânețea în moalele capului. Ca un ciomag-buzdugan aruncat de nicăieri. Se întâmplă uneori să plecăm pe cele meleaguri înainte de izbirea cu pricina. Plecăm în singura călătorie pe care am vrea să o amânăm. Singura pe care nu putem.

Dar ce putem?! De ce nu facem ce putem?!

Până încă putem?! Până încă vrem?!