Câte un om pe ici, pe colo. Ghemuit și acela în sinele lui și scurgându-se cu fereală de-a lungul trotuarelor și străzilor. Purtându-și micul lui spațiu de jur împrejur, ca un inel din acelea cu care se joacă fetele, un cerc pe care îl rotesc repede, repede, mici tornade ce își schimbă culoarea în funcție de anotimp, de iarbă, de timp sau de flori. Așa și oamenii, ei și rama lor cerc.
Dacă te uiți cu atenție la felul în care umblăm prin lume, vezi cum noi toți ne creăm propriul spațiu magic, o sferă de câțiva metri diametru în care domnim ca stăpâni absoluți. Sau cel puțin încercăm. Știm tot ce se petrece, vedem orice denivelare a drumului, o furnică ce se strecoară printre pietrele pavajului, o vitrină ce se intersectează cu noi, un om care trece razant cu inelul lui atârnat de gât. Simțim că deținem controlul asupra acestei lumi mititele pe care noi înșine am născocit-o. E mică lumea noastră și ne micșorăm și noi ca să încăpem în ea. E, într-un fel, o măsură de siguranță, ne asigură supraviețuirea. Cu privirea orientată orizontal sau în jos, putem vedea în orice moment pericolele, o mașină care a greșit drumul și vine spre noi, o coajă de banană pe care am putea să alunecăm, un potențial agresor care pășește violent peste granițele zonei noastre de confort. Că doar n-o să fim atacați de pterodactyli în zbor planat.
Niciodată nu mi-a plăcut să umblu chircită în mine însămi, niciodată nu am văzut pericolele venind spre mine. Merg mereu cu privirea pe sus, capul ridicat spre cer, să văd păsările, albastrul. Deschiderea. Mă simt liberă, în zbor deasupra lumii, îmi crește sufletul și dă pe dinafară. Ating cu degetele, cu genele mările, norii și frunzele copacilor, gust “susul” cu toate simțurile larg deschise, simt cum cresc și cresc și nu mă mai opresc. Bine, până intru cu capul într-un stâlp, mi s-a întâmplat de nenumărate ori, sau cad pe drumul drept, împrăștiindu-mă în toate punctele cardinale. Mereu mi-a plăcut “totul”. Sunt ahtiată, lihnită după tot ce înseamnă TOT, după orice e mai presus de puterile mele, de limitele mele. De puterea mea de ingestie, de combustie. Sunt înnebunită după tot ce mă depășește.
Sunt mereu în pericol când mă preumblu pe afară, în loc să mă preocupe supraviețuirea, mă frământă zborul. Noroc că de cele mai multe ori am și salvatorul lângă mine. Numa’ ce simt cum mă înșfacă de o toartă și mă trage din calea stâlpilor netrebnici sau mă ține strâns să nu cad prin găurile asfaltului. Să mă pierd ca Alice în Țara Minunilor. E mereu cu ochii în patru omu’ meu, gata să mă scape de orice rele ar ieși în calea mea. O dată nu mi-a spus să mă uit pe unde calc, o dată nu mi-a zis să las cerul și să-mi văd naibilui de pământ. S-a mulțumit să mă salveze de fiecare dată. Ultima dată am căzut prin septembrie, nu am știut, nu am văzut că se terminase trotuarul și gata, jos am fost. Ochelarii într-o direcție, poșeta în alta. Eu la mijloc, destul de zdruncinată de gravitație. A fost de neconsolat zile întregi. Cum a putut să nu prevadă asta?! Eu am fost fericită că nu mi-am spart ochelarii, i-am pus repede înapoi pe nas și am ridicat privirea. Albastrul tot acolo. Cu voaluri de ape și curcubeie. Cu vibrații magice. Lumea era în regulă, din punctul meu de vedere.
Cum ar fi să umblăm cu toții cu capul întors spre în afară?! Spre înalt?! E adevărat, ne-am ciocni unii de alții, ne-am împiedica, poate chiar ne-ar durea rănile noi, vechile răni, ne-am întrece ca niște copii, cine a căzut de mai multe ori, cine a fost mai amețit, dar am vedea totul, absolut totul. Zidurile înalte ale caselor, avioanele, primăvara venind pe după colțuri de acoperișuri, am vedea vapoarele în largul oceanelor, i-am vedea pe ceilalți.
Nu pericolele sau dezastrele, nu chiștoacele mucegăite de pe jos. Nu țipetele agonizante ale mașinilor, nu singurătatea noastră de sine plutitoare, încolăcindu-se în cercuri în jurul mâinilor și picioarelor aflate în continuă mișcare. Nu am mai sta holbați la colțurile gardurilor, pironiți în telefoane, nu am mai încremeni cu ochii plecați în fața ușilor închise, nu am mai călca pe frunzele moarte ale toamnei ce a trecut. Nu, nimic din toate astea.
I-am vedea pe ceilalți. Am ieși din învârteala înnebunitoare a cercului de fier care aleargă în jurul capului și inimii noastre. Am vedea absolut toate răsăriturile și apusurile, am alerga pe creste de munți și micul nostru eu nu ni se va mai părea alfa și omega, demn de a fi ocrotit în spații secrete, mărunte și contorsionate. Doar să ridicăm privirea.
Am vedea cu adevărat altceva.
I-am vedea pe ceilalți.
Hozzászólások