Răbdare, că doar nu dau turcii!

De când am venit în York am descoperit alt timp al lumii, mai lent, mai lin curgător, nimic nu se face în grabă. La urma urmelor la ce-i bună graba?! Să strice treaba, doară. Aici timpul are foarte multă răbdare și cei care-l trăiesc trebuie să aibă și mai multă. Tre’ să fii ca o statuie zen, vârându-ți zenul în ochi cu degetele, dacă altfel nu intră și să-l inspiri odată cu aerul proaspăt. Gri totul, dar fresh.

De exemplu, cei care trebuiau să ne instaleze netul au venit de patru ori la intervale de câte 5-6 zile, s-au scărpinat în cap, au analizat variante ca săpatul asfaltului public, șanț prin grădina proprie, cabluri suspendate de nu știu unde până nu știu unde, s-au mai scărpinat o dată în cap și au plecat. Așa, pur și simplu. După ce fuseseră programați cu două luni înainte. Eu am rămas cu gura căscată de asemenea atitudine și am întrebat dacă erau cumva români. Alex s-a enervat, și-a pierdut cu totul calmul englezesc și s-a cufundat în fatalismul românesc, umblând ca un zombi prin casă și plângându-și de milă că nu are net. Nu cred că era prea zen, chiar deloc. Nu-i pria atâta lipsă de grabă. Apoi s-a activat, în miez de disperare și a schimbat compania. Acum îi așteptăm pe cei noi. Avem programare de urgență peste două săptămâni. Așa-s urgențele pe aici. Între timp avem net din cutiuța magică cumpărată de Alex, e net provizoriu sau soluție de rezervă. La alegere. Avem și ceva zen recuperat.

Cu toții ne-am dat seama că aici ne trebuie soluții de rezerva. Tocmai pentru că Timpul are foarte multă răbdare. Mai multă ca noi.

În Londra totul mergea cu o viteză de nedescris. Orice programai, orice trebuia făcut era ca pe bandă, ca uns, foarte bine organizat oraș! Felicitările mele personale. E drept că tu rămâneai frecvent fără timp. Și alergai de colo până colo ca un titirez dezaxat, cu răsuflarea tăiată, subminat în chip obscur de propriu-ți corp, lovit ba de o alergie totală, ba de gripe și coviduri, ba de niscaiva dureri de cap. Așa că e bine de tot ca timpul să aiba foartă multă răbdare.

Poi ia să vedem ce a mai făcut Polonezul ieri. A scos cu mult elan centrala veche de pe peretele bucătăriei, fiind decis să termine cu această chestiune într-o singură zi de muncă, apoi s-a răzgândit instant pentru că a decis că peretele cu pricina a fost prea avariat de nesimțiții care au montat centrala anterioară (cică l-au spart cu ciocanul și vibrațiile au supărat rău de tot peretele, așa de rău că el nu se riscă să mai monteze ceva pe el!). El nu e amator, ca alții!

Când simțeam că mă împrăștii de groază la gândul de a rămâne fără nici o centrală, în loc de una proastă și ruginită, scufundați până-n gât în Criogenica și conservați pentru eternitate, înainte de a colapsa cu totul mi-a trecut prin cap să-l întreb care e soluția. Omu’ găsise deja răspunsul, doar era profesionist! Va monta centrala în shed! (un soi de utility room ce îl avem lipit de casă). Apoi va repara peretele pe interior în bucătărie și o să taie țevile care ies în afară și totul va fi poezie și floricele pe câmpii. A dat multe argumente, că îi merge gura de numa’, inclusiv că circuitul electric al centralei nu era separat de circuitul casei, ceea ce era bad bad. Toate erau foarte bad, dar noroc că îl aveam pe el. Lucky us!

Așa am rămas cu o gaură în perete prin care șuiera vântul, caloriferele nu au funcționat aproape două zile, apa curgea doar rece ca gheața, dar bine că era și aia, iar noi tremuram ca apucații, vineți spre gri, să ne asortăm cu vremea. Apoi ne-am mai obișnuit, că vedeam răsăritul la orizont. Luminița de la capătul tunelului.

Când respiram și noi ușurați, centrala era deja pe peretele cel nou, departe de lumea dezlănțuită, adică de bucătărie și de ochii noștri încețoșați de ger, Polonezul s-a apucat să schimbe circuitul țevilor prin pod și a tot meșterit pe acolo. La un moment dat, cum stăteam noi cu păturile pe spinare încercând să verificăm dacă mai avem simțul umorului sau l-am pierdut în tranziție, a început să picure apa din mijlocul tavanului din bucătărie. Destul de bine. “Arthuuuur!” am răcnit, dar el a coborât scările val vârtej, a zâmbit pe limba polonezilor și a zis că e o nimica toată, a mai rămas un pic de apă pe țevile la care a meșterit în pod, se oprește imediat.

No, bun, auzind că am exagerat ca niște babe, zenul a coborât ușor deasupra noastră, valsând într-o aripă de porumbel și așa zenuiți zdreliți, dă-i și șterge la apă, când zice Cristi, ciobanul mioritic: “Ce mai poate să se întâmple?!” Și exact în clipa aia, vă jur, a început să curgă apa pe țevile tăiate din perete, împroșcând toată bucătăria. Cu o agilitate demnă de invidiat, am înșfăcat repede un castron și l-am ținut sub țevi, pentru că soțu’ încremenise de groaza fatalistă a propriilor cuvinte. “Arthuuur!” am răcnit din toate puterile și toți rărunchii. "Aaaa”, a zis el, după ce a galopat pe scări în jos cu tot temperamentul lui vulcanic, “e o nimicuța toată, se oprește imediat. A mai rămas un pic de apă pe țevi."

“Bată-te norocu să te bată”, m-am gândit. “Așa zici, o nimica toată?!”. Fie. Am acceptat spusele lui ca pe niște vorbe ale oracolului și ne-am liniștit din nou, deși am continuat să privim în stânga și-n dreapta după potențialele cărămizi ce puteau să ne pice în cap din senin. Apoi, peste vreo oră, am intrat în bucătărie, Cristinelu’ era la masă, la laptop, încercând să-și regăsească un oareșicare echilibru mental, când văd o baltă pe masă, exact la limita laptopului, "Cristineluleee, curge apa din tavan! Tu nu vezi, frate?!” Picura în altă zonă, așa ceva! L-am implorat să se ducă în pod, să umble prin vata de sticlă, dacă se poate fără să pățească ceva și să vadă naibilui ce se întâmplă. S-a întors și a zis, “Era doar un rest de apă pe țevi, nu e apă niciunde."

Mai încolo, Polonezul a coborât din pod cu țevile scoase de sub acoperiș, lungi de peste doi metri, vechi, țevile se clătinau amenințător când lua curbele pe scară și speram din toată inima că nu sparge televizorul. Eu eram pe canapea, cu picioarele învelite într-o pătură, congelate de-a dreptu’ (ușile casei fuseseră deschise toată ziua, că de, omu’ circula liber din pod în shed și viceversa), încercam să citesc, cică, că ce altceva să fac în condiții de ice age, urmărind cu coada ochiului ce mai face polonezul. Mă vede și se oprește, cu țevile clătinându-se lungi și grele, să schimbe o vorbă cu mine, că doar nu mai vorbise de vreo zece minute cu nimeni. Trebuia sa se descarce, omu’. Să zică încă o dată ce dezastruos e totul.

În cele din urmă a ieșit din living și am răsuflat ușurată. Televizorul intact. M-am bucurat prea devreme, fiindcă Alex a băgat capul pe ușă, aruncând o privire scrutătoare (acum toți suntem cu ochii pe Arthur) și numa’ ce-l aud că zice:"A picurat ceva din țevi, stai să șterg!" Și-l văd cum aduce un șervetel să sugativeze pata de vreo cinci centimetri de rugină uleioasă, roșie. Drept urmare a zelului depus, pata s-a întins pe toată frumoasa mea mochetă gri. Să nu vă imaginați că nu există și lucruri frumoase în această casă. Există. Că doar de ce am cumpărat-o, nu?! Douăzeci de minute am frecat rugina de pe mochetă și nu am scos-o complet, apoi mi-a dat prin cap să o iau pe scări în sus, că o mai fi picurat și pe acolo, inclusiv în camera noastră de la etaj. Exact. Așa că am frecat până mi s-a urât. Între timp mi s-au încălzit și picioarele, de unde am dedus că asta făceau femeile în epoca de piatră a gheții. Frecau podelele peșterilor.

Dintre veștile bune, pot să menționez cu foarte puțină modestie că Polonezului i-a plăcut mâncarea mea, șnitele cu piure și a înfulecat ca un om care muncește din greu, săracu’.

La ora 6 dimineața, încă întuneric fiind afară, Cristinelu’ cel iubit găsește un limax târându-se pe podeaua bucătăriei. Mooor! Să vezi căutarea naibilui, pe unde a intrat animalu’?! Habar nu avem, dar în nici un caz, în absolut nici un caz nu îi vom spune lui Alex, dragul lu’ mămuca. De ce să-i luăm ultima picătură de energie necesară supraviețuirii iernii arctice?! Și mai trebuie să și lucreze, bietul, în condiții de Polu’ nord, cu net de la cutiuță.

“Uite”, zice Cristinelu’, pe la 8. A dat lumina afară și el îmi arată spre ferestrele mari, frantuzești, de, care ne despart bucătăria de grădinuța din spate. O pisică minunată, gri pufos, ne privește cu ochi mirați, albaștri, rotunzi și întrebători: “Cine or mai fi și ăștia?!”

Râd ca un copil.