Răsfăț

Un septembrie în Alicante

Buburuzele sunt un semn de bine. Le văd peste tot, la început de drum și la sfârșit, la plecare și la întoarcere. Mă simt încurajată, sunt pe drumul cel bun. Norocul meu că e plină planeta de buburuze.

Înainte să plec în concediu o buburuză mi-a zâmbit drăguț dintre petalele unei dalii uriașe, roz bombon, ce tocmai se desfășurase în plin avânt într-un colț al grădinuței mele din York. Am zâmbit, vacanța urma să fie perfectă! Pe următoarea am găsit-o pe lângă palmierii minunat de frumoși ce mărgineau Esplanada de Espania, chiar în prima zi în care am coborât spre plajă. Ce făcea ea acolo altceva decât să-mi dea de știre că eram chiar în mijlocul binelui?!

Și ce bine rotund și bun. Alcătuit din mărgele înșirate ca mărgăritarele.

Stau cufundată până-n gît în marea ușor tulbure a începutului nelămurit de toamnă. Degetele de la picioare mi se răsfiră în nisipul moale, cufundându-se ușor la fiecare pas, pielea îmi tresare înfiorată de plăcere și de răcoare, fața mi se scaldă recunoscătoare în soarele aproape duios, e cald și bine, e răcoare și bine, e perfect.

Răsfățul e dincolo de cuvinte.

Sorb din cocktailul meu portocaliu în care cuburi de gheață enorme clincăne străveziu, alintându-se pe lângă feliile parfumate de portocală și lămâie, îmi scald ochii în mulțimea fluidă ce alunecă pe străduța îngustă în ritm de chitară andaluză, chiar la capătul aleii e o piață limpede și dantelată, explodând în sus spre albastrul cerului și mărginită de pereții alb-gălbui ai unei biserici simple, miez de sfințenie și de frumusețe.

Nu mă mai încap în piele de atâta răsfăț.

Am fost dezamăgită de brandul Desigual pe care atât l-am iubit. A dispărut din Anglia, ceea ce a fost destul de urât din partea lui și apoi, când m-am repezit să îl revăd, după aproape trei ani de absență, să îl revăd chiar acolo unde era casa lui spaniolă, nu mai era ce trebuia să fie. Se stricase, ca o jucărie prea mult iubită. Doar culori de pământ, negru, maro, gri, nici un vibe, nici o tresărire de inimă, nimic nu îmi spunea nimic. Adio povești desigual. “Și eu de unde îmi iau poșetă?!” m-am gândit disperată, vizualizând cum voi umbla zi de zi pe toate drumurile nesfârșite cu un rucsăcel care nu va purta nici un semn al bucuriei.

Noroc că m-a salvat Cristinelu’, în mijloc de oraș spaniol:”- Uite aici, Liliuca mea, traista asta e pentru tine! Are mesaje, are inimioare, o fetiță mică de metal chiar atârnă de un zip! Să nu mai vorbim de pisicuța asta trăznită și zăngănitoare. Ți se potrivește leit.”

M-am uitat cu îndoială la început, apoi tot mai fermecată, părea rucsăcel de copii, dar nu era. Era pentru femei mature ca mine. Zău așa! Zică cine ce-o zice! Mi-am luat poșetă Anekke. Apoi am citit mesajul creatoarei, o tipă faină din Alicante. Când vei merge prin lume, vei întâlni femei ce vor purta Anekke. Și vei ști că sunt la fel ca tine. Optimiste incurabile, care călătoresc prin lume pline de curaj și generozitate. Vei zâmbi, știind că amândouă purtați în inimă o fărâmă de magie.

Purtând vorbele astea în mine, abia citite de dimineață, ne-am urcat în tramvaiul care mergea spre Benidorm. Să vedem tot ce se putea vedea prin zonă, de, ca niște călători adevărați. Chiar lângă mine, o poșetă Anekke. Extraordinar. Desigur, cu posesoarea adecvată lângă. Mă simțeam minunat. Convinsă că, dacă deschid gura, eu în engleză, ea în spaniolă, ne vom înțelege perfect. Dar nici nu era nevoie de cuvinte. Amândouă purtam Anekke. Pe umăr și în inimă.

Cri (amețit de atâta vorbărie despre poșete și fetițe și pisici): - Mă lași cu dansurile astea?! Nu vezi că toate femeile din Alicante poartă Anekke?!

Am înghițit gălușca, ce să fac, te pui cu realiștii?! Dar am continuat să simt zâmbetul și magia, doar fiecare face ce vrea! O poșetă pentru răsfățul meu.

Am în față cinci ravioli uriașe și grăsunele scăldate, minunatele, în sos de gorgonzola și roșioare gălbioare, o cupolă de ciocolată, cu miez fierbinte, abia ițindu-se de după înghețata de vanilie și sosul de nocciola. Cristi se uită la mine cu drag, fericit că nu îi mai vorbesc de poșete, seara flutură ușor pe lângă noi, cu dantelele ei de briză și de lună.

Răsfățul e dincolo de orice închipuire.

Nu sunt o mâncătoare de înghețată, dar în Alicante am devenit fanatică. În fiecare zi am stat minute în șir să-mi aleg gelato de la Borgonesse. Între apple pie si ferrero rocher, caramel sărat și dulce de leche, între ciocolată neagră și malaga, mintea mea făcea salturi de hopa mitică ajuns brusc titirez amețit de soare. Apoi umblam prin soarele verii târzii licăind la crema catifelată, simțindu-i răcoarea dulce pe limbă, simțindu-mă fericită. Ca o pisică ajunsă la borcanul de smântână.

Răsfăț de răsfăț.

Suntem printre ruinele încă țepene ale castelului Santa Barbara, cocoțat în vârf de deal. Parcă orice oraș are un castel în vârf de deal. Priveliștea e de purtat în inimă, marea șade alene în șoapta-i nesfârșită, aburită de cețurile depărtării, palmierii dansează în valurile roccoco ale mozaicului toamnei. Totul este un amestec de albastru deschis, vălătuci de alb și verde blând pe care îl pipăi cu degetele răsfirate, avide și bucuroase până peste poate.

Soarele în septembrie e diferit. Uneori aduce cu o schiță în creion. Uneori zâmbește palid, un pic străveziu. Și când o face, marea devine ca mătasea. Fluidă, indiferentă, infinită. Uneori își revine, ca într-o tresărire adormită și atunci apa se colorează fericită într-un pic de albastru, dar nu prea mult, așa, cu măsură. E un echilibru în tot și în toate de care m-am îndrăgostit.

Stau în apă până-n gât, nimic nu mișcă deasupra seninului, mă uit ca în vis spre dunga orizontului pe care aleargă siluete preistorice în canoe subțirele. Vâslesc, se îndoaie fiecare în ritmul propriu, ritm stelar, nepământean. Trecut și istorie și eu, doar un cap înălțat deasupra apei, în chiar miezul răcoros al frumuseții. Toate clipele mele licăresc cuminți, sfioase și trecătoare, picături minuscule în marea de argint viu.

Apa e ca ceaiul de după-amiază, călduță și conținătoare, e ca în pântecul mamei, departe și aproape, adormitoare, protectoare, mătăsoasă.

Soarele devine o amintire de tare demult, marea o amintire, eu însămi sunt o amintire peste altă amintire. Mă pierd și mă regăsesc, realcătuită și din nou făurită din picături de plasmă strălucitoare, străvezii și pline de lumină alburie. Pare un pic straniu, dar e pur și simplu definiția stării de bine în care stau scăldată până-n gât.

E o lume de dincolo de lume, tulburător de frumoasă, o lume de argint și lumină.

În același ritm difuz, adormitor, Cristinel exclamă bucuros: „Uite ce butic de cranii minunat! Îmi plac craniile la maximum”. A descoperit Scalpers și l-a descoperit cu entuziasm. Vrăjiți, era să cumpărăm parfum Scalpers și un craniu multicolor pentru Alex. Suvenir de vacanță. Nu știu, zău, cum ne-am venit în simțiri.

De aici încolo mă duc în fiecare septembrie la mare. Să mă las îmbrățișată din nou în acest răsfăț dulce, adormitor. Să mă întorc iar la mine.