Spoturi- în căutarea zenului

Londra îmi pare un oraș uimitor, plin de contraste fermecătoare și doldora de tot ce vrei.

Întâi balconul meu. Ar trebui să plătesc intrarea la spectacol de fiecare dată, dar e gratis. For free, dacă nu luăm în calcul chiria exorbitantă. În dreapta e pictat răsăritul, în stânga apusul și toată panorama cerului dintre cele două. Ape peste ape de culori, fuioare de nori și încolăciri subtil răscolitoare de raze de soare. Un pic dacă plec privirea, de la etajul cinci, verde și aproape pădure până departe. Am tot ce vreau, liniștea înălțimilor, dar și tumultul vieții, care răzbate în murmur de oameni și sirene de poliție. Plus zenul grădinuței mele care conține opt ghivece cu floricele. Inclusiv verde dulce de busuioc. Culmea ineditului, câte un pescăruș brăzdează cerul, aproape pot să-i ating aripa și strigătul biruitor cu arome de mare adâncă.

Apoi grădina cu oferte. Așa i-am spus. Birchen Grove. Ca să ajungem la ea, am mers nițel cu autobuzul. Apoi, în miez de metropolă, am alunecat spre înainte pe tot felul de străzi pustii, încărcate de verdeață pe margine, mâncând mure și admirând alunele care aproape ne cădeau în palmă. Murele astea mă uimesc profund. Realmente toată Londra e plină de ele. Nouă milioane de oameni și mure. Tufe bogate pe tot locul, oriunde pot să crească. Gustul dulce, acrișor al murelor de acasă. Mănânc de mă sparg. Iau din alea aflate cam la un stat de om, să nu fie cu pișu de câine, cum își bate joc Cristinelu’, deși nu am văzut nici un câine vagabond. Nici măcar unul. E drept, sunt din cei plimbați de stăpân. Savurez mură după mură și mai zen de-atâta nu poate fi.

Am ajuns în cele din urmă la grădină, unde era plin de flori de toate soiurile și am petrecut câteva ore extraordinar de plăcute, încercând să ne decidem ce putem cumpăra cu bani puțini ca să ne facem grădinuța. N-au fost chiar puțini, dar a meritat cu vârf și îndesat. Acum avem, cum ziceam, opt ghivece cu campanula movulie și albișoară, plus alte cele, nu îmi puteți cere să țin minte toate denumirile așa, dintr-odată, și pentru campanula m-am străduit vreo două zile, făcând tot felul de asocieri, cu “câmp”, “campanie”, greu merge capul cu ce iese din sfera mea de interes. Sferele mele de interes sunt destul de reduse.

Stau pe balconello și îmi admir florile, micul petec de natură. Ar putea fi patetic dacă te-ai uita printr-una din oglinzile cenușii ale diamantului. Dar eu sunt în cealaltă parte. Aia roz bombonică. Și petele mov, roz și albe împrăștiate în fața geamului transparent nu fac decât să mă umple de bucurie, le văd realmente cum flutură în firișoare verzi, ca niste liane gingașe, unindu-se cu copacii de dedesubt, ajungând până departe, la mure și alune.

Următoarea găselniță a fost Little Venice. Ideea mea, pe care Alex mi-a dat exorbitanta notă șapte. Mi se pare că e cam aspru cu prețioasa lui silly mum, dar ce să fac. Cristineață, pe care îl implorasem în genunchi să mă ajute cu GPS-ul, că habar nu am (știti, sfera de interes!!) m-a sabotat și el, dintr-odată nu mai știa cum să se orienteze, se învârtea de colo-colo zăbăuc de cap, căutând disperat direcția, în timp ce fiul propriu, my precious, îmi tot scădea din notă pentru organizare proastă spre dezastruoasă.

Ei, na, până la urmă am dat de Veneția în miniatură. Normal că mie mi s-a părut excepțional de inedit și frumos și mi-am dat singură zece. Când l-am pironit o dată pe soțiorul drag cu privirea mea duioasă, mi-a dat repede și el nota. Zece, se subînțelege. Canale fermecătoare, case-bărci, o colecție de petice colorate și de nume savuroase pictate pe fiecare. Ne-am distrat citindu-le cu voce tare, când unul, când altul și râzând de plăcere. Sigur că nu m-am crezut în Italia. Ce-i al romanilor, e al romanilor. Acestea sunt canale englezești, absolut clar, dar e o încântare să le urmărești diversitatea și felul în care locuințele se cuibăresc în apă, bine ancorate în locușoare blânde, sigilate de ape. Să stai și să curgă totul pe lângă tine, să fie în continuă mișcare aerul, apa, vântul. Pășnicie curată.

A urmat o plimbare agale de-a lungul lui Regent’s Canal (prea lungă, după spusele criticului), din nou ciugulind murele aflate la bunul plac al trecătorilor, un canal ascuns de lume, aflat într-o adâncitură-vale, străjuit de copaci înalți, bătrâni și frumoși. Cât e de pitoresc totul, bărci alunecând pe lângă noi, uite o familie la picnic, ce drăguți sunt, blonduți și veseli, uite un grup de trei prietene, râzând pline de lumină, cu pahare de șampanie în mână, uite un cuplu de vârstă mijlocie, tăcând în tandrețe și savurând alunecarea lină printre frunze și rațe. Bateriile ți se încarcă singure de la atâta liniște și frumusețe dulce. Cu murele pătându-ți palma și buzele, simți diferența. Zenul e peste tot, se bălăcește în fengshui și respiră ikigai.

Acum câteva seri, l-am auzit pe Alex spunând:”Mă duc să iau bilete la cimitir!”. Cristi s-a cutremurat:”Ce, deja vrei să scapi de noi?! Dar, da, ultima găselniță a fost Highgate Cemetery, unde ne-a dus fiul cel iubit după ce a văzut fascinația mea legată de locurile de veci. Când m-am entuziasmat prima dată de frumusețea cimitirelor, s-a uitat la mine cu îndoială, de parcă i-aș fi descris o ședință de spiritism, dar apoi cred că a simțit ce îi descriam cu atâta patos artistic: armonia eternității, ascunsă cu migală în pietrele vechi.

Cimtirele nu mi se par triste, pur și simplu mă uimește, mă încremenește aburul sutelor de ani așezat peste morminte, 53.000 de morminte, 170.000 oameni. Nu sunt cruci, ca la noi, ci pietre de diferite forme, plate, parcă înfipte direct în pământ, țâșnind la verticală spre nemurire. Unele vechi de peste 200 de ani. Una după alta, ca soldățeii căzuți la datorie pe câmpiile vieții într-o bătălie ce durează de millioane de ani. Simt un fior, dar nu de groază, ci de recunoștință. Că sunt încă vie și plină de bucurie, că pot să mă încânt până și cu inscripțiile de pe pietrele funerare. Că atunci când o să dau ortu' popii o să aparțin și eu acestei armate tăcute și maiestuoase. Nobile prin tragedia inerentă condiției ei. Mă simt gata să dau mâna cu toți aceștia, niste necunoscuți, dar atât de știuți. Camarazii mei pe Pământ. Ce istorii se ascund în câteva cuvinte, câtă iubire inscripționată în literele șterse de patina timpului.

Plimbare absolut rotundă, trecând de la mormântul impozant al lui Karl Marx, cu inscripția lui absolut perfectă:„The philosophers have only interpreted the world in various ways- the point however is to change it”, până la mormântul meu preferat din tot cimitirul acesta uriaș. Mă hotărăsc brusc că acela vreau să fie și mesajul meu, săpat în șoapte de vânt și murmur de copaci. Pentru eternitate. E mormântul unui profesor oarecare pe care scrie:”Poet. Zen translator. Teacher. Loved beyond words. And still birds sing.” Absolut glorios. Cu acesta vreau să dau mâna și cu toți cei asemenea lui, atunci când voi păși agale pe câmpiile verzi, verzi.

Cufundată în voalurile eternității și ale efemerității, mă trezesc zăpăcită că nu știu unde sunt. Mi-am pierdut însoțitorii. Cei în carne și oase. Ușurată, le aud vocile, uite-l și pe Cristinelu’ meu, zen și el și încărcat de emoții profund cosmice, exprimate ardelenește:” No, Lili, mi-ar plăcea pe aici să veșnicesc. Asta-i calea spre eternitate.”

Alex (încercând să ne trezească din visarea abulică în care ne-am scufundat, nu își dă seama că și el e copleșit de atmosferă):- După ce dăm colțul... o să dăm de George Eliot.

Comuniunea prea intensă cu spiritele celor duși s-a soldat cu o cumplită durere de cap, care m-a lăsat numai spre seară, după nu știu câte ceaiuri englezești și pastile din stocul impresionant adus din România.

Lili (răsuflând ușurată): -Nu știu ce m-o durut așa capul!

Cri (răsuflând și mai ușurat) - Poate te-or deocheat acolo, pe la cripte.

Poate pe la cripte, de ce nu, se știe că am mari puteri de comunicare cu unii sau cu alții .Sau poate, cine știe, am fost deocheată la cît m-am minunat în piața uimitoare de legume în care am ajuns apoi și unde am văzut că există și în Londra roșii de grădină și ardei și vinete, ah, ce bogăție! M-am aprovizionat de urgență, inclusiv cu suc de mere proaspăt și cu un ditamai burgerul făcut pe loc și servit de doi români, agili și descurcăreți nevoie mare. Cu care ne-am salutat frumos și urat toate cele bune. Plină Londra de romani, dragii de ei.

Nu are rost să mai precizez că noi, părinți iubitori, i-am dat zece curat lui kitchibobo pentru excursia super reușită la cimitir. Le are cu chestiile educative. Normal, a învățat de la cei mai buni. Uneori mă întreb cine-i profesorul aici.

Apoi m-am așezat în grădinuța mea și mi-am numărat comorile. Pe harta Londrei, bogată hartă, strălucesc acum spoturile mele zen. Albe, curate, pline de mure și flori.

E timpul să mă apuc de treabă. Sunt doldora de zen, pot respira din adâncul plămânilor, mi-e bine și sunt bine. Voi porni în altă căutare. Nu se termină niciodată. Din fericire.