Spre farul roșu de la capătul drumului

Urcăm dealul, e sălbatic, cu un vânt pe măsură, plin de flori mov ce doar par delicate, iarbă cu firul înalt, uneori verde, alteori gălbuie, cu marea de o frumusețe tulburătoare străjuind coasta, nu are culorile Greciei, nu e frumoasă ca o pictură, e chiar cenușie și sălbatică ca și vântul, dacă nu și mai și, uneori nemișcată parcă de milenii, alteori bine vălurită, e o mare istorică, o mare a trecutului și a vikingilor, e marea exploratorilor și poartă cu ea curajul tuturor celor care au îndrăznit vreodată să se aventureze pe apele ei atât de puțin primitoare. Câte o pânză albă pe ici și colo mă umple de speranță și bucurie, nu știu de ce, poate fiindcă orice picătură de alb e pur și simplu frumoasă ca o pană de porumbel pe întinderea nesfârșitului.

Da, dealul e absolut fermecător și are o calitate care nu poate fi negată. E atemporal, e veșnic, e pretutindeni.

Cristi (uimit și fericit de regăsire): - Parcă aș fi pe poiană la Lonea.

Lili (cam gâfâind, dar plină de recunoștință pentru această întâmplare întâmplătoare):

- Parcă aș fi pe deal la Petroșani. Ba nu, parcă aș fi la Tomnatic, în copilărie, simțind toate aromele cerului și ale câmpului, imensitatea lumii și bucuria din toată firea.

Dealul acesta e de fapt imaginea vie a tuturor dealurilor din sufletul nostru.

Stau întinsă în iarba care se transformă în pădure de jur împrejurul meu. Atât de simplă e fericirea. Se strevezesc norii o țâră, se strecoară un pic de albastru ca o părere. Simt cum adevăratul albastru palpită, freamătă dincolo de bariera cețoasă a norilor. Marea și-a amestecat acum culorile, în găleți de gri și albastru, vărsate la grămadă, așteptând lumina să o dumirească ce vrea să fie. Neputând să se decidă singură pe care drum să o ia.

- Hai, inegala mea, zâmbește Cristi în timp ce se uită după mine să vadă dacă mai sunt pe cărarea din spatele lui. Asigurându-se că nu m-a pierdut.

- Cum arăt, Cri?, întreb eu, știind că prin părul meu au trecut hoardele sălbatice ale vântului.

- Ca o vikingă ieșită de la coafor, mustăcește omu’ meu, zicând exact ce mă umple de încântare. Uneori e inspirat de-a dreptul și zice chestii memorabile.

Trecutul e omniprezent, de la memorialele presărate pe tot locul, închinate eroilor sau menționând numele vreunui duce de la 1800, care a făcut neapărat ceva pentru englezii lui, până la băncile cu inscripții purtând amintirea cuiva prin zilele cu ploaie și prin zilele cu soare. Citesc încântată, eu mereu sunt încântată, și găsesc adevărate picături de frumusețe. “He was a true gentleman.”, scrie despre cineva care a trăit cu vreo 30 de ani în urmă și zâmbesc cu drag când încerc să mi-l imaginez, baston, joben și un aer prețios și demn, admirând ținuturile și depărtările.

Niște americani ne întreabă, disperați de atâta drum, dacă știm unde e farul. Da, chiar așa, unde papură vodă e farul roșu din poze pe care îl căutăm cu toții?! Mișunăm ca furnicile de-a lungul crestei în căutarea lui și nema pișta. Drept e că drumul mi-a acoperit toate nevoile emoționale pentru vreo șase luni de aici înainte, mi-a umplut toate rezervoarele de frumusețe și m-a rotunjit în perfecțiunea mâinilor lui asprite de vânt. Dar n-ar strica să dăm și de far!

După vreo două ore, nici mai mult, nici mai puțin, iacătă și farul. Victorie! Subțirel, cam singurel, răsărind din cerneala algelor și a apelor, taman lângă creta albă a coastei netezită parcă de un meșter foarte priceput. Absorb prin toți porii imaginea. Roșu, alb șocant, albastrul mării, verdele costișei, hotărăsc pe loc să îi acord titlul onorific de „my happy place”. Acum am două, unul în Corfu, pictat în culori grecești, unul lângă lighthouse-ul roșu englezesc. Oricine trebuie să aibă un far pe lumea asta. Mai ales unul roșu. Dă bine când rătăcești în întuneric.

Declar pompos, așa cum Cristinelu’ e deja obișnuit:”Aceasta e una din cele mai fericite zile din viața mea.” “Din viața noastră”, mă corectează omu’ meu la fel de fericit.

Coborâm spre mare pe coasta înflorată și învălurită-n vânt. Cu pași foarte mici, să nu mă prăbușesc naibilui chiar într-una din cele mai fericite zile din viața mea. Și mâncăm mure, față-n față cu marea, murele sunt dulci, au gust de flori și de albine, crescute în palmele sărate ale brizelor, gust de soare și de vânt. Nu știu unde e soarele, dar ele l-au găsit cândva, l-au sorbit și l-au păstrat în acest negru mustos, savuros.

Cristi declară încântat “Toată Anglia-i o mură!”, în timp ce îmi culege pumni întregi de dulceață, mie, vikingă a vântului și hipsteriță nou declarată, mie, drăguțica lui nevastă fanfaroană. Tare mi-e drag de el. De noi împreună pe această coastă englezească, în această zi bătută de vânturi.

- Uită-te la bondarii ăștia! Curată nesimțire! Nu fac nici o treabă. Dorm în flori.

Chiar așa. Urmăresc privirea lui Cri și da, acolo sunt bondari. Stau ca vodă în lobodă pe florile de o frumusețe grațioasă și dansează odată cu ele în bătaia vântului.

Cam ca noi acum, măi, Cristinelu’ meu. Și ce bine e!