Sub umbrelele Timișoarei

Uneori ți se dăruiește un timp în afara timpului.

Uneori timpul nu mai există. Nici trecerea. Spațiul dintre două puncte se comprimă și devine bătaia de aripi a unui fluture. Portal în timp, suspendat între lumi. Treizeci de ani și mai bine se înscriu perfect în voluta unei secunde.

Riduri și dureri de genunchi, încărunțeli și alte cele devin doar o amintire a viitorului.

Prezentul e cu totul al acestor fete frumoase, strălucitoare în tinerețea lor, cu fețele luminate în râs și bucurie, fețe peste care nu au trecut ani și ani, ci doar eternitatea unei clipe. Prezentul e al nostru. Cele mai măiastre păsări ale lumii, cele mai bune prietene.

Ne uităm una la alta și ne cufundăm în vrajă, în senzația acută de albastru de portocală. Suntem florile soarelui, suntem surori în inimă și în sfârșit suntem împreună. În această întâlnire- reîntâlnire în locurile studenției noastre, aici, la Timișoara. Nu a fost deloc ușor să ne creionăm drumurile spre înapoi, viața ne-a risipit în întreaga lume, peste mări și țări. Ca o mână de vânt care aruncă semințele spre înaltul cerului. Semințe care au alunecat apoi spălate de ploi, cutremurate de furtuni, arse de sori și luni pline ca orice alte semințe.

Și iată-ne în acest Acum, acest moment dulce ca o răsuflare de copil, e chiar Crăciunul bucuriei noastre, e Marea Întâlnire, exact așa cum am visat-o.

Cum s-au aranjat toate. Drumurile noastre de toate zilele, banale, muritoare ducând neștiute spre chiar miezul extraordinarului. Spre originea a tot și a toate, spre locul de baștină al acestui “Noi”, rotund ca o rodie. Rodie învelită și protejată de șapte foițe de aur. Vânturată prin anotimpuri, bătută de înghețuri și cufundată în găuri negre, dar mereu salvată și încălzită în colțișoarele inimii. Rezistând încăpățânată pe crengile dezgolite în iarnă.

E atâta vară acum. Am venit, suntem aici. În plină sărbătoare a sufletului, mâncând semințe parfumate de rodie și râzând din orice.

Prietenii am avut și avem, multe le-am rătăcit de-a lungul vieții, dar nu pe aceasta. Nici una ca asta.

Întotdeauna am simțit că iubirile adevărate, cele care cresc împreună cu tine, te creionează atât de puternic cu lumina și frumusețea lor, cu sunetul lor de vioară în zori de zi, atât de adânc își răsfiră rădăcinile încât le porți cu tine oriunde te-ai duce. Pentru totdeauna. Oriunde te duci, ele vin cu tine. Vin odată cu inima ta, care continuă să bată.

Cuvintele dintre noi pot străluci, licurici de-a lungul drumului sau pot să lipsească. Te vezi ori nu te vezi, nu are nici o importanță. E mereu bine și soare blând sub umbrelele iubirii. Trec anii. Te reîntâlnești. Și parcă ieri te-ai despărțit ca să mergi pe drumul tău de călător.  Frumusețea izbucnește albastră și pură și toată inima îți înflorește în bucurie curată și dulce.

Mult timp nu am putut scrie despre întâlnirea de la Timișoara, întâlnirea noastră de trei zile. Nu puteam cuprinde în cuvinte rotundul. Sfera, deplinul. Silabele, sunetele potrivite erau de nedesfășurat în linii lungi, subțirele. Nu se voiau simetrice, așezate cuminte pe hârtie. Dansau în pete de culoare și se combinau la nesfârșit în alte și alte musicaluri. Nu m-am priceput niciodată să aștern pe hârtie muzica. Dansul. E prea mult, e prea sus.

Tot ce pot spera e să schițez tabloul foarte palid al unei străluciri ce-mi ia ochii. Nu sunt în stare de mai mult. La fel cum telefonul meu se uită la splendoarea mov a glicinei revărsate din preaplinul de nu-mă-uita al cerului și scoate la iveală, cu icnet, o poză alburie, abia creionată. O biată imagine sepia a misterului ascuns în corola de minuni a lumii.

Mă bântuie presimțirea. Senzația binecunoscută. Când văd culorile neasemuit de frumoase ale Firii, aproape vreau să le sorb de frumoase ce sunt, verde lucios, viu și albastru electric, roșu, portocaliu și galben de fluture. Și vreau să le trag în poză. Dezamăgirea care urmează. Ce amărâtă de poză. Totul e redus la jumătate, pălit, ca și cum s-ar fi scurs vreo sută de ani peste toate, e doar amintirea de demult a unei explozii solare. Prea mult pentru puterile mele de muritor oarecare.

Așa și acum. Simt încă bucuria de vara trecută, o simt în înflorirea inimii și în fiorii degetelor, o simt întipărită în toate celulele, dar nu pot s-o descriu.

E foc și pară și explozie solară în trăirea această magică, e doar o floare de colț presată între file vechi în cuvintele mele.

Dar nu vreau să uit. Memoria mi-e și mai palidă decât silabele. Până și florile de colț sunt atât de prețioase.

Întâi au venit drumurile noastre spre Timișoara. Mi le-am imaginat, în liniștea visării mele din York, ca pe niște fire de aur străbătând lumea și unindu-se într-un ghem strălucitor taman la pensiunea Nora, un mic punct în univers. Sau taman în inima noastră. O frunză încă verde, atât de verde.

Avioane, mașini și pași, fire întortocheate sau drepte, le vedeam pe toate, indicatoare luminoase, fosforescente, în timp ce așteptam să-mi vină rândul. Ghemuri desfășurate, esențe de trandafiri așteptând cuminți eliberarea. Zborul. Mai sunt atâția kilometri, atâtea secunde. Și vom fi toate în starea de grație a duminicii. O duminică binecuvântată a sufletului.

Știu că am întins brațele și am respirat adânc. Fericită. Simțindu-mă ca o floare a soarelui plutind încântată pe o mare de albastru.

Timișoara, 6500 km.

Timișoara, 2032 km.

Timișoara 1200 km.

Timisoara, 252 km.

Timișoara, Timișoara...

Încă simt cele trei zile în care clipa s-a dilatat la nesfârșit și totul a fost doar prezent și carpe diem. Înglobând în mod misterios tot trecutul și viitorul, în aceeași secundă fermecată. Cele trei zile în care eu m-am conținut pe mine însămi și am conținut fluid tot ceea ce mă înconjura. În care nu am avut nici un fel de întrebări, doar răspunsuri.

Și noi toate împreună, împletind bucurii, cu ochii la focul care ne încălzea de atâta timp.

Timișoara a fost mai fermecătoare ca oricând, ce oraș frumos are România! Parcul rozelor ce vin, parcul rozelor ce-au fost.

Căminul 13, la fel de vechi cum ne așteptam, ba chiar mai dihai în vechiul care-l acoperă, ăștia au uitat complet să-l renoveze, poate au vrut să ne aștepte, deși nu prea pot să înțeleg cât de bătrân arată săracul și cât de tinere și superbe suntem noi. Ei, asta e, ce să-i faci, tot îl iubim. E al nostru. Uite balconașele de unde ni se furau rufele și de unde priveam în zare, clipind des, așa cum numai tinerețea poate clipi, uite camerele-cheie, camerele magice ale zilelor noastre de studente! Cât frig am mâncat în ele, câte pachete delicioase de acasă am împărțit, cum îmi ascundeam cozonacii pe sub pat și cum fetele, drăguțele de ele, mi-i terminau cu generozitate în absență. Încă simt pereții de la 402, pictați în “Sic transit gloria mundi”, perdelele împletite din fire de păianjen și iubire fluturând în arșița de nedescris a verii și a examenelor, încă știu pe de rost speranțele urieșești și disperările catastrofale, ușa izbindu-se de perete, lacrimile, râsetele, deghizările în contese și țigănci și lumea disecată în adevăruri și revolte. Muzica sufletelor. Pașii mei de elefant alb alunecând pe holuri, grația inefabilă a tuturor fețelor frumoase întoarse spre lumina chioară a becului de seară ce ne veghea întâlnirile și poveștile. Focul, para, explozia solară.

Uite, Universitatea, parcă mai mică, dar tot măreață, neschimbată în spirit, modernizată pe ici, pe colo, dar nu în chestiile esențiale. Noi cu noi. Umbra fetelor ce am fost, umbra fetelor ce suntem. Bucuria de nedescris care le adună pe toate laolaltă.

Noi, noi, noi. Noi mâncând semințe pe holul pensiunii și stând la taclale ore întregi în suflete descoperite și gânduri împletite. Noi, mirosind sticluțele dulci de trandafiri. Noi savurând mâncarea românească, mai bună ca oricând în amintirile noastre. Noi, cutreierând înfiorate prin librăria celor mai grozave cărți, atingând titlurile și încântându-ne de iubirea bineștiută. Noi, râzând prin parcuri și pe drumuri de noapte prin toate coclaurile Timișoarei.

Râzând, gustând fericirea. Trăind esențial. Arzând fiecare clipă în bucurie și parfum de salcâm înflorit. Rodii și trandafiri și flori de portocal peste tot cuprinsul, în afară și adânc înăuntru.

Uneori viața îți dă lămâi. Faci ce poți cu ele. Nu sunt de neglijat, de multe ori îți pot schimba percepțiile. Alteori îți dă portocale. Și parcă nimic nu poate fi mai bun. Dar apoi, uneori, foarte rar, viața îți dă cozonac aromind dulce a lămâi și a portocale, îți dă ditamai Crăciunul în plină zi de vară. Și atunci știi.

Știi că ești bine. Indiferent ce nu ți-a ieșit, ce ai greșit, ești bine. Ai găsit pur și simplu Graalul. Piatra filozofală stă frumos așezată în palma ta. În această secundă te poți opri. Nu mai trebuie să alergi. Să lupți. Să cauți, Să te chinui. Nu mai trebuie să faci nimic decât să râzi în soare. Ca un copil bălai. Un copil fericit.

Ți s-a făcut cel mai mare dar. Ai meritat sau nu, l-ai primit.

Tot ce trebuie să faci e să-l ocrotești în pumnul strâns. În clipirea genelor întoarse spre albastru. În fluturarea de o secundă a inimii.

Stau și mă uit cum lumina îmi radiază printre degete, se răspândește ca o miere parfumată de jur împrejurul meu, aur lichid, răcoros în fierbințela lui, răcoros ca o dimineață veșnică de vară.

Niciodată nu am lăsat să-mi scape ceva. Vreo trăire netrăită. Așa că da, vin.

Să adunăm încă o dată drumurile împreună.

Ce spui?! Câți kilometri sunt până la următoarea Întânire?

Mi-am luat deja bilet de avion.