Să fie portocaliu atunci! Să fie roșu!

De la o vreme încoace am observat la mine niște schimbări strigătoare la cer. Nu știu dacă se datorează anilor mei din ce în ce mai “tineri” sau dezvoltării personale asupra căreia încă lucrez în timpul liber. Nu știu dacă e evoluția firească a lucrurilor și a tainelor vieții sau sunt doar aberații ce vor înceta când iureșul vieții mă va face din nou titirez gata să sară de pe axă.

În primul rând, simt o obsesie progresivă față de culorile tari, vesele. Scotocesc cu disperare prin dulapuri, destul de reduse de când mi s-a năzărit că minimalismul e cheia existenței, în căutarea țoalelor roșii, portocalii sau orice altă culoare aprinsă în stare să-mi aducă zâmbetul pe buze și bucuria în suflet. Nu ar fi așa un dezastru natural dacă nu aș fi preferat până deunăzi nuanțele potolite, griurile, bleurile, niscaiva marouri. Ce minimalism e ăla în care te pregătești să-ți arunci toate hainele și să-ți iei altele noi?! Noroc că am vreo două bluze roșii pe care le port cu mândrie exagerată prin casă, că unde altundeva?!

Apoi, una, două, hodoronc, tronc, mă parfumez. Superbissimul meu parfum „La vie est belle” a început să scadă îngrijorător în sticla programată să țină vreo doi ani de zile (ce naibilui, are 100 ml!) pentru că mă dau toată ziua, cu nu știu căte țâșturi, de-aiurea. Apoi ies zâmbind lunatic din baie, fericită de zici că tocmai am fost recompensată cu o excursie în Bali! Ce e sigur, plutesc în arome constante de iasomie, portocali înfloriți și iriși. Chiar și în timp ce prăjesc șnițele. Uneori mă gândesc că așa e și gustul vieții, mai cu prăjeală toxică, mai cu parfum de flori. Și e tot imprimat pe mine. De ce nu?!

Dar cea mai evidentă schimbare, cea care mă pune serios pe gânduri, cea care mă face să mă îndoiesc de mine însămi, e zâmbetul permanent care câștigă teren zi după zi, țopăind in zig-zag, în dans încrucișat prin toată dispoziția mea. Starea mea naturală, oareșicum melancolică, cu multe căderi prin hăuri s-a schimbat dramatic. Eram o profundă de felul meu, atât de profundă, încât rareori reușeam să ies vizibil din butoiul cu melancolie. Acum sunt veselă, superficială și simt că nu mai pot să îndur nici o secundă tristețile metafizice, lipsa de sens sau alte bazaconii amărâte care îmi bântuiau viața înainte. Nu mai am timp să răscolesc în chinurile omenirii, să dau cu lopata la gropi imaginare. Dom’le, tot ceea ce îmi doresc e să fiu veselă. Atât de simplu.

M-am săturat de varianta mea anterioară până peste cap. Acum vreau să am simplitatea firului de iarbă și claritatea unei picături de apă. Să râd nestăpânit și fără spaimă. Să-mi gâlgâie bucuria în cascade, să mă încânt de mersul prin zile ca de triumful absolut. Să nu îmi mai fie frică de sfârșituri sau de căpcăuni ascunși în întuneric. Vreau să îmi număr clipele ca acadelele și dulceața lor să fie doar dulce de cireașă. Cu parfum de viață bellă.

Să fie vârsta sau altceva, mai rău?! Sau să fiu doar eu, așa cum sunt acum? La urma urmelor, nici nu mă interesează. Importantă e starea aceasta luxoasă de bine. În care locuiesc fără să plătesc chirie. Împreună cu bluza mea roșie si parfumul trăznitor. Împreună cu zâmbetul meu tânăr.

Locuim împreună, eu și sinele meu ciufulit. Atât de tânăr. Pe care îl îmbrățișez cu tot dorul unei vieți.