Toate aceste scări colorate

Ca întotdeauna, ca fiecare, în ultimele luni am adunat tot felul de dorințe despre cum aș vrea să fiu, de fapt despre cum știu că sunt și vreau să și reușesc să fiu. Despre cum cred că ar putea fi viața mea, dacă aș avea energia și puterea să mă cufund deplin în ea. Până peste cap, nu așa, subțirel, până la genunchi sau până la brâu.

A trebuit să mă gândesc bine dacă nu mi-e bine așa cum sunt, căci, între noi fie vorba, mi-e grozav, nu bine, a trebuit să analizez temeinic dacă cei aproximativ 57 de ani ai mei nu mă îndreptățesc la această viață liniștită, zen, absolut hygge și fengshui laolaltă și la grămadă.

Doar mi-am făcut deja alegerile cu zeci de ani în urmă, mi-am purtat luptele, mi-am trăit pierderile și mi-am implorat nehotărârile și slăbiciunile să mă lase în pace. Ăsta e îngerul de pe umărul stâng. Cel care îmi spune ca viața mea de acum e perfectă și nu mai are nimic de schimbat, că sunt obosită de atâta luptă și că uite, numai dacă gătesc două ore sunt gata leșinată pentru toată ziulica. Duse sunt timpurile când făceam cu ușurință zece feluri de mâncare pentru un familion de 12 oameni. E îngerul care îmi spune că merit să mă odihnesc, chiar am făcut multe. Am fost ca prâsnelul și m-am învârtit ca titirezul. Gata, merit să stau, cu mâna pe inimă recunosc asta.

Dar mai este si umărul drept, cu îngerul aferent. Ăstuia nu-i mai tace gura, cu tot felul de aiureli fantasmagorice. Dar îmi place să-l ascult. Zice că ce prostii sunt astea cu zenul si odihna?! Ce atâta oboseală, când am numai 58 de ani! Mă rog, aproape. Că este timp pentru acest gen de viață dupa 70. Sau chiar 80. Nu știu, că încă nu am fost acolo. Că până atunci mai sunt lupte de purtat și vârfuri de cucerit. Că pot, că acum sunt atât de deșteaptă cum nu am mai fost vreodată în viața mea. Că sunt în sfârșit înțeleaptă, după câte prostii am făcut. Că în loc să stau pe fundul meu în viața mea liniștită, uite ce am făcut, am emigrat! Mai mare semn de totală nebunie și zgâlțâială nu poate fi. Ăsta e un semn că voiam altceva. Că pot și pot și iar pot. Că e doar o contradicție în termeni. Între zen și „foc și pară și explozie solară”. Aparentă. O dihotomie oarecare. Că de fapt eu sunt complet eu în ambele definiții existențiale. Că nu sunt eu fără unul din termeni. Că trebuie să fiu și oază de liniște și „hustle and bustle”. Deodată.

O sinteză foarte bună pentru tot tumultul vieții. Trebuie și pot.

Tracasată la culme, între cele două voci care îmi bâzâie în urechi de atâta timp, am hotărât să le ascult pe amândouă. Câte un pic din fiecare. Zen de câte ori se poate. Că oameni suntem, nu roboți de luptă. Preferabil chiar zilnic, așa spre seară sau în orice moment apare câte un apus înflorat pe cerurile de acasă.

Să fiu și foc și pară începând cu noul an. Să n-o mai iau la sănătoasa când ajung în zone de conflict. În brațele caracatiței. Să fiu yoda cel înțelept și ninja războinicul. Sună bine din condei. Ei, poate n-o să reușesc tot timpul, dar important e să încerci, toată lumea știe asta.

Știți ce impact are un an nou. Cum te hotărăști că o să dregi și o să faci și o să schimbi planeta și o să devii un om cu totul nou. Te apuci cu elan sisific să faci toate punctele de pe lista ta și te ține o perioadă. Poate o lună, poate trei zile. Vechiul tău eu răzbate la suprafață și lenea începe să îți cânte cu glasul ei de sirenă din largul mării albastre. E clar. Doar lenea te împiedică să faci. Să fii. Între noi fie vorba, lenea e bună, e dulce și perfect adaptată conservării tale în formolul statului pe loc. Știu că o să vină peste mine. Sunt pregătită. De aceea nici nu am făcut o listă cu planurile mele. Am de gând să o iau pas cu pas. Azi un pas, mâine încă unul. Planul meu năstrușnic e să-mi iau lenea prin surprindere. Să fiu spontană până o zăpăcesc cu totul. Să vedem câtă grămada de înțelepciune s-a adunat după atâta amar de ani. Să vedem cum voi împăca și capra și varza. Zenul și explozia solară. Să vedem cum voi reuși să mă păcălesc eu pe mine însămi. Mă simt pregătită.

Pentru că mi-e clar. Starea aceasta de plutire zănatică în apele liniștite ale oazei, starea aceasta de fericire aiuristică nu e întru totul satisfăcătoare. E nevoie și de niște mișcare. Așa că da, asta e hotărârea mea pentru anul cel nou. Să mă mișc. Pe scări în sus.

E un singur punct pe această listă minimalistă. Dacă e doar unul, sper să îl pot îndeplini.

Curaj, asta e tot ce am nevoie.

Curaj să urc toate scările astea colorate și să nu-mi bag în seamă genunchii scârța-scârța.

Cerul e atât de albastru!

Hai că pot!