Tocmai mi-am amintit de Sovata

Porniți în călătorie de descoperire a frumuseților patriei, a fost de-a dreptul instructiv să ne plimbăm prin această stațiune frumoasă și să căutăm cea mai cea pensiune. În stilul propriu, am salahorit la deal și la vale până aproape de leșin. Nu de alta, dar nu băteau datele de pe net cu cele de pe deal.

Așa că, la final, amintirile nu-s despre Sovata, din care nu-am reținut mare lucru (cred că era frumoasă, chiar cred), ci despre cum înveți din greșeli și cum alegi ceea ce știi în loc de ceea ce nu știi și care e și scump pe deasupra.

Lucrurile au decurs cam în felul următor: pescuiam o viloacă de pe lista mea, vilă care trebuia să îndeplinească anumite standarde, de la strălucire personală la caracteristici specifice și originalitate, apoi îndemnam bărbatul (pe Cristinelu’, adică!) să acționeze, să fie esența a ceea ce este! Adică un adevărat luptător, gata să cucerească adăpostul pentru familia lui, preferabil nu o peșteră! La urma urmelor, eu nu eram o femeie a cavernelor, ci o tipă sofisticată a secoluilui 21 (cel puțin în imaginația mea!). Așa că el se ducea și întreba. Dacă mai au camere. Veneau și prietenii noștri a doua zi și nu puteam să mă fac de râs cu orișice cocioabă, eu, marea organizatoare a sejururilor, eu, cu cele mai detaliate liste ever.

După un timp, originalitatea locașelor depășind bugetul familiei, am tăiat-o de pe listă drept condiție esențială a dormitului peste noapte. Am mai tăiat nițel și din strălucire, că la o adică, omul nu are nevoie de atâta strălucire ca să închidă ochii, zău! Plus că prietenii noștri nu erau așa de mofturoși, ce papură vodă! Și am umblat și am umblat de nebuni. După un timp nemaibăgând în seamă verdele tare al văioagelor sau albastrul de cerneală al cerului. Aveam treburi mai importante.

Am cutreierat cu foile mele în mână, foi prețioase pe care se afla selecția inteligentă a pensiunilor pe care o făcusem timp de zile întregi. Că dacă omu’ n-are ce face... După un timp, m-am săturat și de ele, că nu erau bune de nimic. Camere niciunde, nu într-un loc care să placă cuiva, indiferent cât de lejer ar fi fost acesta.

Capacul ni l-a pus Pensiunea Cerbul de pe strada Cerbului! Și au fost niște semne prevestitoare! Mai întâi, ce tembel dă acest nume dacă e același cu al străzii?! Apoi am căutat pe strada cu pricina și în lung și în lat, dar numărul respectiv nu exista! Nema pișta. Apoi a trecut poștașul pe lângă noi, nu știa de așa ceva! Dosarele X, curat, murdar! Ne uitam dezorientați în zare, când dintr-o curte ne-a strigat o babă, întrebându-ne ce căutăm. Imediat ne-a zis să o așteptăm că ne arată ea, numai să-și tragă niște pantaloni și vine! Abia atunci am observat că baba noastră era în chiloți! Și foarte disperată să vorbească cu cineva din aceeași specie. Am luat-o la sănătoasa, desigur!

În cele din urmă am dat de o pantă înfiorătoare, nepavată, pe care soțu’, deja cam pe terminatelea la capitolul răbdare, m-a anunțat că nu își va forța mașina lui prețioasă! No, nu-i bai, am parat, ș-așa hălăduisem deja kilometri pe jos. Și am găsit-o, măreața casă, ascunsă la marginea pădurii. Încă îmi făceam speranțe! Avea camere, că îmi spusese mie netul chestia asta.

După primele cuvinte, ne-am dat seama că proprietăreasa era coborâtă direct dintr-un film uitat de-a lui Hitchcock! Zâmbea ciudat și lunatic în timp ce ne spunea că vede clar că ne e frică și că ne îndeamnă să trecem mai întâi pe la bisericuța care e în direcția aceea. Cu o unghie roșie, ascuțită a indicat într-aiurea. Că așa îi îndeamnă ea pe oaspeții ei. Ne uitam aiuriți și nu înțelegeam nimic. Cristi cel Viteaz a întrebat-o de ce să ne fie frică (eu înțelegeam de ce!) și ea a zâmbit din nou, atotștiutoare, bolborosind despre biserică și spunându-ne că nu era slujbă în ziua aceea. Doamne feri să stăm acolo, ne-am zis amândoi într-un gând și o privire și am tulit-o urgent, lăudându-i frumusețea vilei și spunându-i că ne întoarcem. La paștele cailor! Chiar am aruncat o privire în urmă! Să mă asigur.

Nu mai puteam de oboseală după asemenea stresuri, așa că ne-am cazat o noapte la un preț sărit rău din normalitate, nu de alta, dar să ne revenim și să ne gândim ce să facem mai departe. Am renunțat la cină, că alesesem să dormim, în loc să mâncăm, am aruncat cu dezgust foile mele inutile și am avut o sclipire genială! La naiba cu Sovata și ciudații ei. Cu prețurile ei exorbitante și sărite de pe ax. Vom merge la Raza Soarelui. Din Praid!

Locurile cunoscute, unde ai mai fost sunt cele mai bune! Ce atâta noutate! Zis și făcut! Am sunat. Camere libere. Oameni normali. Combinație excelentă.

Noroc că ne-am deșteptat la timp și nu am apucat să experimentez avarierea gravă a ultimilor trei neuroni în căutarea paradisului pierdut.

Pa, pa, Sovata! Mi-a făcut plăcere să te cunosc, dar nu mă mai întorc curând.

Cristinelu’ îmi arată o priveliște demnă de fotografiat: pe balansoarul din spate al pensiunii stau doi copilași cu cărți în mână! Cred că se uită părinții la ei pe geam și îi cronometrează!

Suntem în sfârșit cazați definitiv, după atâta tevatură, pe care tre’ să recunosc că mai mult eu am creat-o, eu și foile mele organizatorice, ce să-i faci, asta sunt, dar uite, s-a rezolvat, suntem în Praid, pe balcon, o priveliște superbă se întinde la picioarele noastre, valea întreagă cu ceruri albastre, norișori albi, verde de pădure, dealuri și brazi. Desfacem șampania, o turnăm în paharele englezești de picnic, tot de plastic, dar englezești, de, și sorbim încântați.

Hai, noroc! Să ne fie bine!

Apoi așteptăm să se trezească prietenii noștri, ca să ciocnim împreună pe balcon, dar ăștia nu se mai trezesc, bre!