Trandafirii și plimbările prin lume

Întind brațele în lateral și ating marginile zonei de curcubeu. Delimitată în stânga de trandafiri și în dreapta de călătoriile verii. Stau așa, liniștită și trag aer în piept.

Trandafirii explodează in frumusețea lor maiestuoasă, purpuriu de catifea, ape rubinii scăldate în parfumuri dulci, subtile. Îmi plimb degetele printre ei, atingând aproape cu venerație frumusețea lor desăvârșită. Capătul curcubeului alunecă deasupra, amestecându-și, diluându-și propriile culori, dizolvându-se în țepi și petale. Agățându-se de ei, ancorându-se din înaltul cerului. Cu degete colorate. Cu zâmbet de minune.

De cealaltă parte, mâna mea atinge vara și plimbările ei. Fabuloasa vară. Fabuloasele plecări. Din înaltul capăt al curcubeului șiroiesc fâșii colorate și strălucitoare ce se încolăcesc printre degetele mele. Fascinația locurilor noi și a libertății absolute e de un potpuriu vibrant, luminos, sclipicios.

Iar în mijloc eu. Sub curcubeu. Simțind trandafirii prin toți porii, respirându-i cu toată epiderma. Pipăind viitorul și călătoriile lui revărsate peste tot prezentul. Umblu fără grijă prin lume sub umbrela în șapte culori, în zona de frumusețe senină a fericirii. Brizele drumurilor îmi flutură părul și mă simt tânără ca atunci, demult. Sunt neschimbată și în suflet îmi pâlpâie bucuria cu dansurile ei curate. Mă simt binecuvântată. Recunoscătoare.

Și sunt gata să sar coarda cu curcubeul, să mi-l înfășor în jurul inimii sau să țopăi bezmetic sub cupola-i multicoloră.

De-am reuși să ne găsim mereu trandafirii! Reper și liman în lungile, nesfârșitele zile de muncă și de mers chinuit pe colțuri de pietre, zile când ne rănesc privirile și cuvintele oamenilor, când chiar tăcerile sunt aducătoare de întuneric! Când drumurile par să se închidă și sensurile să dispară cu desăvârșire, când clipele curg din ce în ce mai repede săpând dungi fine pe fața ta, când mișcarea accelerată îți provoacă vârtejuri de stres și de sufocare. Să poți mereu să te scuturi, eliberându-te și, ca prin farmec să fii din nou acolo, în zona de curcubeu. Între trandafiri și vară. Zona unde lumina pâlpâie alinătoare, unde iubirea e plină de zâmbete și visele-plecări devin pipăibile și colorate. Unde râsul e stăpânul absolut al clipelor. Să respiri adânc, trăgând în piept aerul proaspăt și dulce al dimineților originare, să simți liniștea cum îți alină fiecare celulă dureroasă, fiecare neuron tragic și disperat. Să-ți găsești trandafirii, să-ți fie oază curcubeul.

Să poți să faci asta zilnic, când povara lumii devine prea mare, tristețea trecerii prea copleșitoare, amărăciunea pierderilor de-a dreptul strivitoare. Să poți oricând să apeși pe butonul de coborâre din trenul groazei și să te regăsești, în deplinătatea ta, în rotundul tău lângă trandafiri. Să te ancorezi de ei ca de o frânghie ce te separă de marele gol și să stai pur, simplu, în raiul curcubeic. Armonia să îți aline inima, liniștea să cadă ca o petală albă uriașă deasupra nervilor încinși și scurtcircuitați și bucuria să cânte osanale.

Să simți că ești un stâlp de lumină, un paratrăznet pentru curcubeul tău. Să fie totul acolo, gravat în culorile strălucitoare, Nirvana, Sfântul Graal, aurul alchimiștilor și scopul ultim.

Știu că a venit momentul. Au înflorit deja toate cele. Îmi pun vesta de salvare brodată din trandafirii purpurii ai limanelor mele și sar în preaplinul verii, plutind fericită sub parașuta-curcubeu. E bine, nesfârșit de bine! E vremea dusului pe coclauri. E vremea plimbărilor prin lume!

Am să las lumina aprinsă.