Tribut Beatles pe plaja din Eastbourne

Cupola foișorului e turcoaz, ușor vintage, strălucind ca o piatră prețioasă pe fundalul verzui-safir al mării, iar micul palat alb de pe ponton primește toată lumina soarelui în asfințit, strălucind ca o picătură de lună.

Așteptăm. Nu e nimeni pe scenă, dar boxele răsună. “Până începe, deja am ascultat toate melodiile Beatles”, exclamă Cristi, sastisit de dorințele perpetue, hipsteriene ale nevesti-sii. Ne plimbam noi agale pe faleză, am văzut afișul și mi s-au aprins toate beculețele că vreau și vreau concertul-jucărie. Ce să mai facă bietul om?!

Lili (fericită de frumusețe): - Da’ de unde, formația o să fie glorioasă, uite ce scrie acolo, că formația din Eastbourne e cea mai “busiest” din tot UK-ul. Iaca, suntem exact aici, pe strada fanfaronilor, în mijlocul din dodoașcă, Lili fanfaroana (sau faraoana, cum dă mai bine!) cu trupa fanfaroană.

Cri: - Dacă zici tu. Cei mai ocupați din toată Anglia, adică mai ceva ca un taraf de-al nostru la o nuntă!

E un frig de-a dreptul artic pe acest litoral englez, am jerseu și pelerină și tot tremuricesc. Poate doar mie mi-e așa de frig?! Mă uit primprejur. O fetiță blondă, într-un tricolaș marin, dansează, păruțul îi saltă în șuvițe grațioase în bătaia vântului și pare de-a dreptul fericită, ba chiar în extaz. Clar e adaptată vremii, nu ca mine.

Majoritatea spectatorilor sunt de vârsta a treia, era să scriu „majoritatea pacienților” (noi nu ne încadrăm încă, doar „încă”), așa că e normal și de înțeles entuziasmul care îi bântuie, Beatles e din tinerețea lor glorioasă.

Îmi imaginez că sunt chiar ei, Beatleșii, adevărații, sunt îmbrăcați la fel, vorbesc la fel, cu un accent cântat absolut fermecător, pe care nu-l înțeleg deloc, au frizurile identice, chiar si pantofii sunt cu un pic de toc, evident din vremuri de mult apuse. Iluzia autenticității e ușor de modelat de mâinile mele atât de pricepute, din fericire am fost blagoslovită cu un auz nu prea fin, nu disting „cacofoniile”, nici vederea la distanță nu e cine știe ce în ciuda ochelarilor, tot ceea ce văd sunt exact detaliile grosiere care îmi construiesc iluzia. Uite-i, Ringo Starr, Paul, John și George. Pentru prima oară în viața mea mea mă întâlnesc cu ei pentru aproape două ore. Și îi ascult, și îi ascult sub noaptea tot mai groasă, sub cerul întunecat, aducând a furtună, tremurând în vântul deloc ușurel, evitând să mă uit spre Cristi, care probabil mustăcește în barbă. Mă agăț doar de mâna lui caldă, e singurul lucru rămas cald în întreg universul în timp ce alerg prin anii ’70 cu vântul fluturându-mi pletele de Rapunzel, hipsterizată la maximum, eu și toți cei din jur.

Uite, e atât de electrizant totul încât pensionarii și-au părăsit scaunele cu rotile, s-au ridicat și dansează cu entuziasm tineresc și de mult uitat.

E ziua cuiva și “Beatleșii” o invită pe sărbătorită pe scenă, dedicându-i o melodie. Bătrânica în rochie vaporoasă, albastră (cred că și ea e un pic hipster, doar dacă nu cumva e vreo prințesă din povești), cu părul alb, primește o tamburină și dansează grațios în lumina reflectoarelor. Deodată, printr-un act brusc de magie pură devine o tinerică grațioasă, cu plete blonde, fluide, cu rochița vălurind mătăsos în bătaia vântului, argint topit și albastru de-nu-mă-uita. Privesc cu gura căscată prin portalul timpului, e chiar ea, fata frumoasă care a fost.

Privirea îmi alunecă spre un cuplu septuagenar, ea în hăinuță roșie, amândoi dansând cu pasiune, împletindu-și pașii la unison cu bucuria și dragostea tinereții. E magia muzicii, dar mai ales a acestor suflete care au păstrat bucuria vremurilor de demult în casete atât de prețioase. Vraja vine din public, categoric, din felul cum ei primesc muzica, din tot entuziasmul acela de altădată, când Beatleșii erau ai lor și erau pe valul cel mai înalt al lumii. Mi-i imaginez atât de bine în anii lor 20, ani de glorie ai fiecăruia, mândri de tinerețea lor, de imperiul lor, de trupa lor, mi-i imaginez teleportați brusc în vârsta lor de aur și pe mine împreună cu ei.

Concertul- tribut se termină glorios cu un potpuriu de artificii ce înfloresc în lanțuri de licurici pe cerul negru tuci al nopții. Sunt convinsă că îi plac și lui Cristinelu’, asta în caz că a supraviețuit mental falseturilor drăguțeilor de pe scenă. Te pomenești că or fi niște bătrânei și ei, iar eu îi cred tinerei. Dar ce importanță mai are, bine că m-am distrat de numa’ în această aventură arctică.

Am înghețat cu totul, dar știu brusc care e diferența dintre Brighton și Eastbourne. Le-am crezut atât de asemănătoare, aceleași pontoane cu castelașe albe și parcuri de distracții înaintând în mare, aceleași pietre bătând spre bolovani cu diplomă pe întinderile plajelor, același frig, dar sunt atât de diferite.

Eastbourne e mai Beatles, Brighton e mai rock’n roll. Eastbourne e pașnic, luminos și pensionat, Brighton e parcul cu graffiti și ciudățenii atractive, vibrând mai tineresc din toate balamalele-i un pic ostenite. Eastbourne își acceptă cu seninătate vârsta, Brighton luptă din răsputeri să țină pasul. Eastbourne oftează ostenit pe o bancă, dragul de el, Brighton, plin de tatuaje stă încă drept pe motocicleta pe care o turează la maxim.

Grăbim pasul spre hotel, zgribuliți până la os, printre palmierii englezești învățați cu frigul, luminițe pe tot locul, atârnând în ghirlande, și marea cenușie murmurându-și visele.

Sub plapuma caldă, îndopată preventiv cu nurofen, singura întrebare care mi se învârte obsedant printre imagini cu valuri și rochițe albastre fluturând în vânt e cum am ajuns eu în anii ’70, pe o plajă din Anglia, ascultându-i pe Ringo Starr și John Lennon.

E de mirare, zău așa!