Vandra prin Londra

La metrou, birjar! 2

Sâmbătă

Ale deschide ochii și primele lui cuvinte reflectă stresul maxim în care trăiește de câteva zile, de când i-a început vacanța și au sosit scaieții cei iubitori:

„Am visat că tata era șeful departamentului de IT și îmi spunea țipând să vin devreme la muncă!”

Trei ore mergem de-a lungul lui Portobello Road și tot nu terminăm. Odată cu noi, mulțimi fericite de oameni curg continuu pe lângă tarabe, într-o nebunie totală a produselor de vânzare. Nu am mai văzut așa ceva.

Pălării, tarabe cu lupe, cu ștampile, cu scaune de bicicletă, brioșe dichisite, pitite într-o patiserie delicioasă, porțelanuri fine de ceai, de o frumusețe gingașă, antichități, mărgele și lâneturi scoțiene, înghețată, șaluri indiene de cașmir, parfumuri orientale, tot felul de chestii care nici măcar nu știu ce sunt, sucuri tropicale proaspăt stoarse și servite în cochilii de ananas sau de cocos. Din când în când îl pierd pe Cristi, care rămâne holbat la câte ceva minute în șir. Îl aștept răbdătoare, încercând să mă decid asupra street food-ului – o tentație năucitoare, îmi lasă gura apă! Varietatea nesfârșită îmi blochează cu succes alegerea! Oare să îmi iau mâncare thailandeză? Chinezească? Japoneză? Indiană? Mexicană? Și așa, la nesfârșit. Mereu amân, poate la taraba următoare, căci acolo cine știe ce se găsește. Dacă ratez cea mai tare mâncare din toate timpurile mele?! Bărbătește, Cristi a mâncat deja, un lebărwurst vienez cu tot felul de sosuri și ceapă marinată, dar eu, eu ce mă fac?! Finalizez sorbind un suc proaspăt și rece de ananas și fructe roșii direct din cochilia fructului. Bun și ăsta, că era să leșin de deshidratare și de chinul indeciziei. Dă-o-ncolo de mâncare!

Cu capul vuind și clătinându-se sub povara stimulilor, ne adăpostim în răcoarea binecuvântată a unui mall. Respirăm adânc și încercăm să ne restauram circuitele.

Li (tânără și neliniștită): - Ce facem mâine? Mergem pe Oxford Street?

Ale (în alertă): - Tot 28 de grade sunt.

Cri (disperat): - Ce?!! Vrei să mor la jumătatea nenorocitei de străzi?! Nu, nu, nu merg. Acum mă lăsați, mă duc la magazinul de parfumuri să mă refac.

Și Cri ne părăsește brusc, cufundându-se în lumea bețigașelor mirositoare și a testerelor, al căror parfum și-l împrăștie peste tot pe haine, terapie antistres. Când ni se alătură, miroase ca o drogherie și pășește ca un șeic arab. Ptiu!

Duminică

Breakfast la pub. Clătite delicioase cu sirop de arțar, ce împrăștie un miros divin. Călătorim jumătate de Londră ca să ajungem la T.K Maxx, unde ne învârtim ca găinile bete printre țoalele de firmă, vrând să le cumpărăm pe toate. Urmează Oxford Street. Buzunarele ne sunt goale, asa ca nu mai avem ce pierde.

Ale (întinzându-mi un lichid verde, ca de alge): - Mamă, gustă asta!

Li (oare asta e răzbunarea?!): - Hm, hm, nu-mi sună bine cum arată!

Ciudățenii, șuvoi neîntrerupt de oameni. Pe o stradă laterală, mare veselie. Festival Magnum. O coadă imensă, se oferă gratis înghețată, afișe colorate peste tot. Nu îmi vine să cred. Se dau înghețate miilor de oameni. La nesfârșit. Aș sta la coadă, românul educat din mine își spune cuvântul (educat la cozi, vreau să spun), dar Alex se uită urât la mine și părăsesc cu inima îndoită coada șerpuitoare. Chiar mergea repede, zău așa! Cum am putut să ratez un asemenea chilipir?!

Vitrinele strălucitoare ale magazinelor se înșiră una după alta, toată firea cumpără și cumpără, se cumpără întruna, la nesfârșit, o amețeală ireală ne cuprinde, suntem furnici și furnicuțe, nu mai suntem identităti separate, doar firicele din același mecanism. Mergem în șir indian, ciocnindu-ne bezmetici unii de alții. Tresar, brusc readusă cu picioarele pe pământ. La un colț de stradă, un acordeon, „Valurile Dunării”. Cântecul plutește preț de vreo zece metri pe deasupra zumzetului londonez. Creează un pic de deal și de vale. Un pic de ozon.

Cri (privind spre zecile de bărbați cu figuri resemnate, care se preling pe lângă ușile marilor mărci, zăcând în așteptare, poate pentru ore): - Victimele!

Hyde Park.

Nu știu cum, dar nimerim exact în the Speakers’ Corner. Absolut fenomenal. Incredibil. Sunt cel puțin zece puncte centrale, unde oratorii perorează urcați pe tot felul de scăunele ce îi înalță doar cu vreo două capete deasupra celorlalți. Dezbat. Tot felul. Mă strecor curajos prin mulțime și ascult. Despre educația modernă, aha, despre agresiune, despre rolul femeii, terorism, spaimă, toleranță. Un domn venerabil, la costum și papion, deși e atât de cald, vorbește despre Jesus, dar e înconjurat de vreo 30 de mohamedani, care zâmbesc, râd, strigă Alah, îi dau replici usturătoare. Netulburat, el predică mai departe, vocea lui răsună puternică și clară. Nu simt nici o urmă de amenințare, pericolul nu își are casa aici. Niște africani încearcă să atragă publicul bătând în tobe mici și dansând. Îmbrăcați elegant, fac mișcări largi cu mâinile, ca niște păsări uriașe, caraghioase. Pășnicie.

Alunecăm de-a lungul aleilor marelui parc, prin petece de peisaj ce se schimbă continuu, variind gradul de fascinație. Adulți în toată firea, pe role, dansează în grup, pe muzică rock. Într-un mic templu se cântă și se dansează Hare Krishna. Indienii, dar și cei atrași de incantațiile pline de viață și-au lăsat încălțările în iarbă și se leagănă în armonie deplină. Nu ai cum să te ferești de ritmul obsedant. Un negru își învârte fericit fetița cârlionțată, un indian bătrân îi arată mișcările străvechi unui nepoțel cu pălărie și cravată.

Ale:- Cât mai aveți pe Oyster?

Cri: - Vreo 19 lire.

Ale: - La cum umblați ca nebunii, eu zic că mai aveți sub 10.

Cri: - Facem pariu că mai avem peste 15?

Ale: - Facem. Pe ce?

Li (făcând o mișcare de-a dreptul curajoasă): - Dacă câștigă Cristi, îți cumpărăm cuvertură și perne noi.

Ale (simțindu-se atacat de regină): - Hm, hm. Și dacă câștig eu?

Cri (decis să se sacrifice): - Ne faci și tu ceva rău!

Suntem pe scările rulante ce ne scot la lumină. Urcăm hipnotic, amețind ușor, clătinându-ne în ritmul jazz-ului ce răsună din burțile metroului. Pe partea opusă, un englez simpatic râde în hohote și ne întinde mâna, pe rând, în timp ce se intersectează cu noi. Batem teatral Hi-5 și ne veselim, căci aceasta a fost o zi tare bună! Cu adevărat o zi bună pe planeta Pământ!

Cui îi mai trebuie trăsură și bulevard, când are metrou și subterane?! Eu sunt perfect mulțumită cu noua variantă!